exerciţiu

În fond, Neputinta de a iubi a fost un exerciţiu de creaţie care m-a apropiat mult de Nichita. Ştiu că de multe ori stilul e nesigur, dar nu cred ca asta contează acum. Mă leagă deja o prietenie de textul asta, ca de fiecare dată când cuvântul se cere a fi mai mult decât slovă. Deocamdată nu-l voi face rostire, ci doar ecou in minţile voastre....şi e deja destul.

Se cade, totuşi, să citim şi ceva serios...

"Iţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tau
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă. "

(Către Galateea)

"Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tau senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

(Dreptul la timp)

"Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările. "

(Frunzişuri)

Şi toate acestea vor fi din nou viitor, vor fi din nou iubire şi timp, le voi retrăi ca pe un noi vise ale adolescenţei şi ale întoarcerii în mine, ale întoarcerii în noi, în amândoi.