Poate fiindcă e vară, lună plină şi noapte cu furtună, nu-mi rămâne decât să....somn, să...vis, să...Cărtărescu. Citind Rem, mi-am adus aminte de primul capitol studiat la Limba Română într-a 9-a, şi anume, Joc, Joacă, şi mi s-a înăcrit gustul când am realizat că şi viitoarele generaţii vor buchisi aceleaşi texte-suport. Oricât de bune ar fi, tot merită o schimbare în peisaj, şi nu mă refer la literatura pokemonică, ci la ceva care ar putea cultiva cât de cât gustul pentru lectură. Ţin minte că microromanul asta mi-a fost recomandat chiar în vacanţa dintre clasele a 8 şi a 9, însă, spre ruşinea mea, doar acum o săptămână m-am încumetat să mă apuc de el. Cred că ar fi excelent de studiat la şcoală, ca o pledoarie pentru postmodernism şi literatură de calitate.
Dacă am reuşit să citesc o bună parte din Rem pe drumul spre Iaşi, fără ochelari şi cu un public manelist în jur, vă daţi seama că are o putere incantatorie foarte mare. Pur şi simplu m-a răpit proiecţia fantastică şi, totdată, lucidă a copilăriei în monologul Svetlanei. Atâtea schimbări de atmosferă şi de stare, atâtea vise ale copilăriei împlinite sau înghiţite de maturitate, de atâtea ori eu, de atâtea ori alţi copii care au înţeles Jocul.(da, îmi lipseşte mult critica literară).
Fiindcă pe tot parcursul lecturii am fost singură, acasă sau în orice mijloc de transport, am reuşit să mă transpun mai bine în paginile cărţii, şi să reacţionez cât mai pueril cu putinţă.
Nu cred că există vreun copil, sau ex-copil care să nu-şi fi făcut măcar o dată cort în casă, din pături întinse pe scaune, cu toate utilităţile de interior necesare. Ale mele au fost mai bine tolerate în casa buncilor, unde rezistau mai mult şi unde nu mă plicitiseam de ele aşa de repede. De cele mai multe ori aveau câte două camere, căci am avut, norocul meu!, tovarăş de joacă încă de pe la vreo trei ani(cu care, de altfel, mă cert şi acum de la plapumă); fiecare trebuia să aibă camera ei şi să-i ofere un design adecvat, încât şi noi, şi păpuşile să ne putem simţi bine.
Nevoia asta de a crea un spaţiu protector nu ţine doar de copilărie, căci cel puţin la mine s-a prelungit până în contemporaneitate. Din lipsă de ocupaţie şi de tovarăşi de joacă, mi-am amenajat un salon de lectură pe balcon. Vorba vine "salon", e de fapt un "cort" imaginar. Important e că pot să citesc şi să stau noaptea până târziu acolo să admir peisajul, să mă uit la lună sau la fulgere. Aseară a fost foarte spooky, în condiţiile în care vraja Rem-ului se risipise şi nu aveam la îndemână decât un Joyce şi lumina de la o veioză chioară. Tuna şi fulgera şi becurile din stradă lăsau umbre contorsionate pe pereţi, aşa încât l-am luat pe Pudding şi ne-am dus amândoi în tradiţionalul pat.
Aşa se întâmpla şi când eram mică: joaca în cort ţinea până cineva făcea presiuni să mergem în pat sau ne strica adăpostul minat, încât adormeam tot în pat, eventual cu o lacrimă în colţul ochiului. De data asta, am renuntat de bună voie la salon, ca mai apoi, dimineaţa, să-mi beau ceaiul în aceeaşi lumină blândă de salon.
