Epopea

EPOPÉE, s.f. Poem epic de mari dimensiuni în versuri, în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, dominate adesea de personaje extraordinare sau supranaturale; epos; p. ext. producție epică de mare amploare. ♦ Șir de fapte eroice și glorioase. – Din fr. épopée (sursa: DEXonline)

...Că tot am aflat care substratul etimologic, mă dau la povestit, de la recent la demult, de la detalii mărunțele la 'pictura globală'.

Cântul 1 sau "Pierdut în tranziție"

Prolog:

Ca să vedeți cum se leagă toate...Ultima postare aici pe epitaf avusese loc pe vremea când îmi pregăteam plecarea acasă de Paști. Nu s-a schimbat cu mult contextul, fiindcă, de exemplu, acum relatez din foarte-pătuțul propriu și personal.

Alte elemente de decor remarcabile: pijama cu Snoopy, cearșafuri leneșe în jur, șevaletul soră-mi cu chestii osăm desenate, perdele cum mai psychedelic posibil

Constante (devenite) universale: cafea și cola zero la bord(fără utilitate practică, doar de moft și cu măsură), ploaie afară(ca să nu pierdem legătura cu planeta Bremen), DW-radio pe fundal

FAQ:

1.De ce/Cumde acasă?

Luna mai este luna mea preferată, când înfloresc toate cele, când mă năpădesc aniversările și voia bună. De asemenea, luna mai este luna în care am toate motivele de luat câmpiile - remarcați recurența conținutului vegetal-pastoral - fiindcă Jacobsu prescrie munceală pe brânci, eseuri în cantități industriale, examene și colegi cel puțin la fel de stresați în jur. Cu alte cuvinte, tocmai nu mediul pe care ți l-ai dori să serbezi luna mai. Totuși, până la jumătatea ei m-am supus aprigului calvar, chiar l-am forțat în câteva privințe, ca să îmi iasă surpriza aniversară pentru mama, fără să suflu o vorbuliță, dar cu countdown pe desktop.

Mulțumiri speciale: complicelui meu, soră-mea, care a știu să fake my being online pe mess în timpul călătoriei, care a aranjat mediul emoțional al familiei și care s-a îngrijorat alături de mine pentru toate chestiile neprevăzute de pe drum.

2.Cum am ajuns acasă?

Pentru informarea surprinșilor, aventura asta era plănuită cam de pe vremea ultimei postări pe blog, fiindcă taaare mi-a plăcut cum a zburat Wizzu de Paști, dizolvând o bună parte din paranoia turbulențelor. În aceeași ordine de idei, gândirea pe fast-forward cultivată de Jacobs m-a făcut să prevăd evoluția temporală a eseurilor și examenelor cu care fusesem înzestrată, așa că am zis că le pot îngrămădi puțin pe la începutul lui mai, încât să am vacanță de vară cu anticipație - mai ales că o să tot văd campusul cam toată vara.(researchuiesc o chestie osăm, o să "act CoCo" și o să iau parte la (c)IRC, pentru cunoscători; pe scurt, treabă tătă vara, sans conge).

Deci mi-am luat inima în dinți, 8 kile de bagaj în rucsacul de munte, toată munculița mea de un semestru pe un usb stick, 1gb de muzică și am pornit la drum, Sâmbătă pe la 9 jumate, ora locală. De fapt, am ieșit cu oamenii mei la o cafea, de unde am fost condusă de o delegație de 3 până pe peron. De acolo, tren, McDo, aeroport...și aeropooort. Adică 5 ore întârziere, cu lungire de urechi de nerăbdare, no laptop (asta da lovitura sub centura), nicio posibilitate de comunicare cu exterioru(issues cu telefonul), eseu neterminat care trebuia predat luni la 4 și siguranța că nu voi călca pragul casei părintești înainte de 3am a doua zi, că atunci ajungea următorul Timișoara-Iași în gară.

Am avut și oleacă de noroc, căci, odată ajunsă pe Dealu Feleacului, am nimerit într-o autogară de funcționari plictisiți, cu coji de semințe printre dinți, care însă, pe lângă un butic de unde să îmi iau o cola, aveau pentru mine un super-mini-autocar pe ruta mult visată, și un nene cu burtă la volan care mi-a lăsat două locuri la dispoziție, și cu reducere pe deasupra. Asta promitea ajuns acasă pe la 12 :D

După ameliorarea stării de transă, liniștirea complicelui de acasă cu vreo 15 esemesuri, și un somn tocmai cand treceam pasul Tihuța, pe acolo pe unde e fake-castelu lu Dracula, am trăit intens și cu pierderi de echilibru întâlnirea cu mama-tata. Nu vreau să descriu reacțiile lor...:P

3. Cum e acasă?

Prea bine. Presiunea studențească a eseului pentru cursul de drama- pentru curioși, se chema pretențios Male Authority and the Foreign Other in Tennessee Williams' A Streetcar Named Desire - mi-a permis doar o povesteală scurtă și vreo 3-4 ore de somn înainte de reluarea calvarului compozițional. Dar s-a terminat la timp, chiar cu ceva ore toleranță

Mulțumiri speciale: Piticilor, care mi-au spell-checkuit eseul și l-au submittuit în hard copy

De când începeam să realizez că următorul deadline[aka linea muerta:))] de eseu e abia la 10 zile distanță, am putut să îmi relaxez meandrele suflețelului și să mă gândesc la chestii normale, simple și fun. Cum ar fi...

Cântul 2 sau Elogiul somnului

...somnul! Acasă creează cu totul alt feeling, în primul rând liniște, răsfăț, bucurie. Am dormit ca un bebe, și cred că prima dată după acele vremuri fericite, 13(treisprezece) ore, punând monopol pe un pat dublu (din nou, mulțumiri piticului marginalizat care mi-a cedat locul), o plapumă smooooth și o cămeruță atât de a mea.

În ultimele luni ajunsese să fie un timp de refugiu, o scuză umană ca să mp sustrag de la scris-citit. Mă bucuram fragmentar de somn ca de un guilty pleasure și ajungeam de atâtea ori să invoc stări ca ale personajului din Fight Club. Și faza cu creatul unui perfect other imaginar cred că se aplică și la mine(nu, nu mă refer la vreo Jolie cu club underground); cât eram foarte obosită aveam pusee de fericire, care îmi dadeau elan la scris și chiar încrederea că ceea ce scriam era bine (un complement al metodei Do-not-use-backspace-in-first-drafts, prescrisă de M.). Mai mult, transa invocată îmi îmbunătățea imaginea de sine...Și asta se suprapune peste un alt discurs, care merită un cânt separat.

Cântul 3 sau Ochii Știe

Se prea poate ca secțiunea asta să fie mai clar înțeleasă doar de cei cu recent visual updates despre mine, dar nu-s impetuos necesare:P, că parcă deja mă plictisesc să povestesc tot despre moi-meme. E vorba, în schimb, de oamenii cu care interacționez zi de zi, sau care îmi influențează oarecum evoluția/involuția, fiindcă de la o vreme e chiar altfel să conversezi cu ei. Mă aflu, dintr-o dată în poziția în care sunt privită în ochi când vorbesc, când sunt ascultată dacă vorbesc, când sunt salutată de cei cunoscuți chiar în treacăt. Cui zice că_contează doar interiorul aș putea să îi răspund la fel de cacofonic, că_contează cum apari în fața ta(da, la cel mai basic level, adică în fața oglinzii), cât de bine îți încadrează fața zâmbetul, cât de atent ești cu alegerea hainelor, doar atât timp cât sunt sub 38, cât de bine te potrivești ca lățime în poza de grup cu prietenii, fiindcă toate astea se adună în Imaginea Ta, care te lasă să vorbești în numele tău.

De ce nu mă miră, de exemplu, ca am avut succes la job interviews doar după ce am acoperit măcar parametrii random trasați mai sus? E semi-retorică întrebarea, fiindcă, la nivel mai abstract, își găsește răspunsuri obiective. Majoritatea chestiilor pe care le construim sunt "pe baza de ochi" și tot aștia le dau lor hinturi în decizii.

Deja începe să sune ciudățel, așa că puteți lua ultimele două paragrafe ca o prelegere subiectivă rău de tot, din perspectiva unui visual communication research assistant. Cam asta o să fac la vară, cu o super echipă, prietenii știu de ce :P; ș-aici intervine cântul blink-blink

Cântul 4 sau Vară profesională

Totul a început cu un curs obligatoriu pentru maiestousul prim major pe care îl urmez, legat de cum comparam noi, ca nijte experți care vom fi, sistemele de comunicare ale Ț+1 țări. M-a vrăjit suficient de bine profa, încât să fiu hyperactive la oră - de fiecare dată vinerea de la 15 45 la 18 30 - și să mă bag în seamă când trebuie. Bine, am avut niște multe nopți nedormite pentru a ieși cu fața impecabilă din curs(mulțumiri Laurei și photoshopului again), dar parcă a meritat. Nu fiindcă m-ar fi interesat într-așa un hal să compar media chineză cu media japoneză, ci pentru că mi-am dat seama că aș putea să fac asemenea lucrușoare mult timp de-acum încolo fără să mă plictisesc...pentru început, pe următoarele 3 luni.

Ideea mi-a dat deja o direcție pentru vara 2010, cum va fi cunoscută în literatură, și mi-a schițat în contur finuț planurile de viitor - ceva integrated PhD, ceva PR/advertising/ publishing house și poate self-employment la un moment dat. Ca să nu mai zic că joabele propriu-zise pe timpul verii sunt în tendințe: asistență la Corporate Communication în numele lu Jacobs și la fel de asistență la centru' de resurse informaționale(nu m-am gândit că sună așa comunist în traducere).

De asta zic că mă simt mai stăpână pe picioarele mele și că îmi merit două săptămâni de vacanță anticipată; chiar pe deasupra, merit să îmi fac planuri draguțe pentru activități chill pentru vremuri cu soare.

Cântul 5 sau Vrute și nevrute

Vreau să citesc lucruri frumoase, cum ar fi toată lista de lectură pentru cursul de Literature and Cultural Conflicts, sau lucruri cu gust în română - dacă bagajul va permite, îl iau pe Stănescu. Vreau să învăț lucruri deștepte la Bild-Film-Diskurs, și să cresc și eu odată cu proiectul.

Vreau să mă plimb prin Nemția în weekenduri - să văd măcar 2-3 castele pe valea Rhinului, ceva Bavaria, ceva Berlin.

Vreau să să pitrec cu studențimea colegă, rămasă pe vară în împrejurimi.

Vreau să vizitez colegi plecați la internshipuri(mulțumiri anticipate Ryan Air, easyJet, Wizzair); obiective vizate, sau păzea că venim, Bruxelles, Cambridge, Dublin; ...sau orașe cu legături low-cost directe din Bremen - un Milano, Oslo, Riga, Krakowia.

...până acum au fost doar vrute, dar nevrutele sunt aproape deduse: nu vreau program ca de școală, nu vreau să plouă în Bremen, nu vreau rutină.

Încheiere sau prolog la epilog

O să întreb cititorul calvinic, dacă mă mai urmărește, deși mi-am pierdut de mult speranțele. Pentru mine a fost un exercițiu bun de tastare de pe laptop împrumutat, o activitate productivă de trezire și de așteptat lumea să se întoarcă de la școală/serviciu. De-acum sper să raportez într-un ritm mai constant...de exemplu să vă spun cum va fi să fac cumpărături în super molurile din Suceava (eu vroiam un exercițiu naturalist bazat pe o călătorie re-ințiatică în bazarul din Burdujeni, dar cica lunea e închis).

Oricum, sunt sigură că revin cu impresiuni despre românica, birocrație, reforme și băgări de picioare în sistem, dar mi le înfrânez momentan, doar ca să trăiesc încă în haloul întoarcerii acasă. Revin cu conținut vizual explicit :P

Cafeaua s-a răcit, afară încă plouă și nu i-am abandonat nici pe cei aproximativ 300 de Snoopy alături de care am dormit. Such a good day for dreaming...

2009-2010

I give it a try...

După atata timp de nescris, îmi vine greu să reiau şirul ideilor, dar dacă tot se întâmplă un început de an, am zis că nu strică să fac un bilanţ al celor petrecute până acum, şi chiar o promisiune pentru 2010...sau mai multe.

Abia ce am reuşit să îmi adun minţile zăpăcite printre teme şi eseuri - am realizat că e prima mea zi de vacanţă deplină după 23 iunie 2009. Definind ca vacanţă deplină timpul acela în care poţi să faci absolut ce vrei 24/24, fără să dai socoteală nimănui, fără să ai vreun deadline la orizont, când îţi permiţi să dormi mai mult de 12 ore din zi, când lenea bântuie fără să se ceară productivă.
Eu o consider o răsplată, mai mult sau mai puţin meritată, a ceea ce am numit Examenul Mid-Jacobs. Da, am dat gata jumătate din (anii de) facultate, şi meritul mi se putea recunoaşte doar după o asceză de 10 zile, în care mi-am încercat limita răbdării pe doo eseuri (aka 40jde pagini). Mulţi dintre colegi mi-ar spune să mă opresc cu descrierea aici, fiindcă îmi cunosc deja countdown-ul de cuvinte, depresiile de 5 am, când îmi spuneam că renunţ, ambiţia stupidă de a lua notă maximă, treasure-hunting după tot ce înseamnă glucoză şi, mai ales, marele compromis de a nu pleca acasă de sărbători.

Tocmai de aia Crăciunul a fost aproape fake; partea autentică a stat doar în colindele de fundal ,în cei doi cozonaci munciţi de mine şi în zăpadă. Restul a fost ceva foarte blur - o iarnă cu cearcăne şi mult prea întunecată, care m-a ţintuit în casă cu ochii în laptop pentru cel puţin 15 ore pe zi. Well, dacă stau să mă gândesc bine, asta a fost şi atmosfera ultimului şi celui mai dureros semestru de student(cel puţin până acum). De multe ori am simţit prăbuşirea aproape, de depresie nu mai zic, şi asta a contribuit mult la calificarea lui 2009 ca fiind ...cel mai prost an de cand mă ştiu.

...Şi fiindcă am dat-o pe "cel mai"-uri, o să mai enumăr câteva superlative şi statistici (cu descriere bonus) pentru anu' ce-o trecut.

Cea mai frumoasă zi din an: 25 septembrie - Ziua mea şi petrecerea noastră...
Am simţit că pentru oamenii mei chiar contez, şi chiar dacă am îmbătrânit(schimbat prefixul, chiar) şi mi-am adaugat încă o galeată de frustrări, tot o să am pe umărul cui să plâng...dacă-i musai.

Cea mai proastă zi din an: 28 iulie - un eşec în materie de socializare, şi multe acuze primite pe nedrept. Mult plâns şi ură adunată.

Cei mai buni prieteni câştigaţi sau updataţi - M.&M., piticii mei; colegi de care nu m-aş putea lipsi.(Există şi un trade-off, un alt M. pierdut de prieten)

Cea mai frumoasă călătorie: o lună la Paris

Cel mai frumos canticel descoperit: The Pixels - Lifebuoy /...şi în alt plan "Cum dederit dilectis"- Vivaldi(ajung mai încolo la cea mai mare ipocrizie:P)
Cantecul care descrie cel mai bine atmosfera anului: The Doors - The End

Cea mai mare ipocrizie: lentile de contact mov

Cel mai mare challenge: eseurile sus-mentionate

Cel mai energic moment: concertul Gogol Bordello

Cea mai creativă iniţiativă: desenat vectori în PS

Cuvintele anului: osăm!, lejereanu, opulobot, platfus-mental(fără credit pe ele)

Cel mai mare regret(e mai multe): că n-am citit destul, că n-am scris nici atâta, că nu mi-am improved germana

Nu a existat un 'cel mai mare' succes, nici 'cea mai mare bucurie', nicio faptă bună de care să fiu mulţumită. Niciun moment în care să simt că m-am autodepăşit, sau că m-am maturizat(dimpotrivă!), niciun proiect/vis/gând în care să investesc energie şi să mă fi răsplătit.
Poate că n-am ştiut să îmi atrag asemenea bucurii, poate că am urmărit doar superficialul, şi de aici şi chronical dissatisfaction (asta poate fi lejer'Diagnosticul Anului')

Totuşi, am reuşit să îmi rearanjez priorităţile pentru viitor, chiar să le răstorn - m-am hotărât să îmi fac un PhD sau doo, eventual încă un bachelor pe real, să las ideea de familie doar ca ipoteză abstractă.

Promisiunile pentru anul asta sunt totusi foarte in ceaţa. Îmi doresc doar să citesc mai mult, să fac mai mult sport, să vizitez mai des împrejurimile(i.e. să nu mă rătăcesc în Bremen şi Hamburg), să nu dezamăgesc pe nimeni care şi-ar pune încrederea în mine, să învăţ bine germana şi ceva olandeză, să scriu mai mult, să fiu mai puţin deprimată, să râd doar când trebuie, să nu îmi mai pese de note, să fiu mai self-confident, să petrec mai mult timp acasă(nu doar 38 de zile ca anu'trecut)...şi, most important, să îmi câştig noţiunea de limită.

Busy

În ultimele 3 luni de când n-am mai dat pe blog, am fost ocupată cu marea trecere...Well, nici chiar aşa, dar m-a consumat mult gândul că am schimbat prefixul. N-ar fi doar atât - mai dureros e că asta n-a adus nicio transformare care să mă ţină aware de mine însămi până la următoarea aniversare.

Ăsta a fost fundalul abstract al gândurilor vară-toamnă 2009, însă ceea ce a umplut timpul propriu-zis au fost irosiri necontrolate de energie, totuşi plănuite minuţios din timp: stagiul - o parte dezamăgire, o parte deschidere de drumuri/ochi -, întoarcerea la facultate - anul II şi aceeaşi angoasă înecată în banal -, începerea sesiunii de parţiale şi, pentru intrarea în buclă, planuri de vacanţă, stagiu şi examene pentru sfârşitul anului. Fără doar şi poate, am atins şi nişte stări extreme care mi-au dat conştiinţa slăbiciunii:

Starea A. Singură, oraş străin, trăit în provizorat şi fără vreun resort altul decât "customized countdown"

Starea B. Cu oamenii mei de la facultă, într-un oraş în care teoretic stau de un an, dar în care mă rătacesc dacă mă abat din drumul standard, trai de acvariu cu încercări de reabilitare a environmentului fizic - redecorat camera, adică - resort moral în ora 10 pm într-o marţi când voi termina prima rundă de examene. Highest peak din starea B - cea de-a 20-a zi a mea şi petrecerea -urările scăldate în plâns, depresia de mahmureală, cozynessul de after-party. Momente de fericire - poate prea dese, poate doar fake - sticlele de cola, mai ales cele de după 12am.

Acum m-am obişnuit atât de mult cu variaţiunile pe stările AB, încât iau seama de mine după labelulurile atribuite de alţii. De exemplu, sunt tagged de altii pe facebook ca fiind Miss Hyper sau avand cel mai funny laugh - chestii pe care am început să le cred, chestii care mi-au întărit sentimentul bufoneriei pe care o prestez on current basis.

Fiindcă practic de asta şi doar prin asta fac umbră...terenului; se spune că am prea mari aşteptări de la mine şi că felul în care reacţionez la dezamăgiri nu face decât furtuni într-un pahar - de aici şi bufoneria.

O să mă opresc cu introspecţia after midnight chiar aici şi o să împart cu voi un cânticel...aşa de mult ca mine...

Aproape vară

Deodată toate planurile mele de vacanţă aveau ca parametru sesiunea şi mai ales eseurile, care au şi creat un leitmotiv în cercul meu de prieteni. Nu, încă nu am terminat cu niciunele, chiar ceea ce fac acum e un motiv să mă abat de la fluxul ideilor despre "social capital in post-soviet Russia".
Printre alte scuze cu care m-aş fi putut sustrage de la scris citit - dacă tot am dezinstalat windows games, am şters quick linkul pentru facebook şi am trecut pe miniclip - au venit şi o serie mai nostalgice. De exemplu, 1 mai, Vama Veche, excursii, Sighişoara...şi invariabilul gând al internshipului. Asociindu-le pe ultimele 2, a făcut ...trrrrinc! Ce a decurs din măreaţa idee cu care mi-am început luna, nu e greu de dedus - scrisoare de intenţie cu fler, cv şi două vorbe bune.
E, şi ca să vedeţi că e "meant to be", nenea de la cetate - cavalerul, ca să se potrivească imaginii de ansamblu - mi-a raspuns foarte încântat că mă aşteaptă la Sighişoara. Aflu, mai apoi, că fics weekendul asta sunt zilele oraşului...Deci triumful talentului şi o vară cu potenţial! De fapt, încă o vară în care nu voi face şcoala de şoferi şi mă voi eschiva de la orice program prestabilit. ....daaar, toate acestea dacă voi scăpa rezonabil cu eseul 1. Pot oferi deja un preview la tratatul despre limbaj al lui Herder (eseu2) şi la o chestie despre limba kawi de-a lui Humboldt...acestea vor face obiectul nervilor tociţi cu deadline pe 13 mai. Ţineţi-mi pumnii!

P.S. au înflorit castanii, ca şi atunci

Scrisoare

Am împlinit 200 de postări pe blog şi cifra asta rotundă nu-mi aduce aminte decât că mă apropii de o altă schimbare de prefix. Dacă am început să scriu aici de prin liceu, nu mi-am uitat deloc pornirile de atunci. Legat de ce puteam face atunci, de ceea ce am şi împlinit, am găsit nişte vorbe extraordinare pe blogul lui Chirilă. Merită citite sau ascultate...

scrisoare catre liceeni

Mi-e dor să citesc şi să am timp de luptă cu mine însămi. Mi-e dor să vorbesc pentru mulţi şi să îi fac bucuroşi. Mi-e dor să ascult cum se înalţă pe fiecare fir de iarbă o nouă biruinţă.

High [Heels], Olimpiade, Firesc

Promiteam să revin cu detalii despre măreaţa zi. Joi a fost într-adevăr un adevărat exerciţiu pentru stăpânire de sine, de pe urma căruia am ieşit triumfătoare faţă de mine însămi, şi chiar faţă de alţii, prin ceea ce am investit sufleteşte. Continuu...

Cât sunt pe val , merită să fiu la înălţime şi la propriu. De 4 zile umblu pe tocuri(& Co.), în diferite misiuni oficiale, dintre care cea mai resource-absorbing e Jacobs Open 2009. Nu doar eticheta şi organizarea nemţească m-au attrapé în manifestul celor mai tari debateri, ci şi faptul că atmosfera aduce a olimpiadă. Probabil m-am implicat şi fiindcă anul asta îmi lipsesc sâmbetele cu peripeţii pe la "Petru", "Ştefan", "Samuil" (aka, licee din SV), cele 3 ore de concentrare maximă, răsplătite cu privare de la orice activităţi de salubrizare pentru ziua-6-a, cu răsfăţ şi somn de voie; spre seara, flash-back-urile din timpul lucrării, cu ce-aş fi putut scrie, cu inspiraţie tardivă în interpretarea lui Bacovia, apoi tresăritul la fiecare ring de telefon, apoi extaz sau ciudăăăăăăă. Cât era gimnaziu, încă ştiam să mă bucur sau să îmi manifest obşeteşte nervii; când veni liceul, începură agonia şi reacţiile degenerate. Abia spre sfârşit, mi-am dat seama că nu doar Bacovia, ci şi ierarhiile sunt interpretabile, că nu doar există doar NEcuvintele lui Stănescu, ci şi Necifrele din note, când cercul cu unghiul crăcănat al lui Arghezi devenea perfect imaginabil şi argumentabil, nu-mi rămăseseră decât puţine competiţii oficiale şi prea mai multe cu mine.

Oricât de obositoare deveneau olimpiadele la un moment dat, măcar la etapele superioare aveam show - prin atmosfera aia de plictiseala intelectuală colectivă, obsesivă în timpul somnului (când se întâmplă ca tu să dormi iepureşte şi restul lumii să rezolve probleme la geometrie, sau să recite din... whatever.
După opt ani consecutivi de olimpiadă (mai ales că mulţi ştiu varietatea contextului, spun toate astea fără nicio dare în petec) simt nevoia unei competiţii şi cred ca am găsit un surogat perfect.(tehnic şi calitativ mai bun, "surogat" fiindcă am schimbat decorul). Membrii tuturor echipelor internaţionale de debate sunt olimpici ti-pici! printre care m-am infiltrat ca să aud strategii, planuri, învăţături de minte. Îşi stăpânesc ceva mai bine lupta, nu disimulează şi sunt stăpâni pe subiect, dar parcă îi simt tulburaţi de orice pas neprevăzut în strategie. Improvizaţia, uneori atât de meritoasă la SV, e apreciată aici tot după parametrii rigizi, care vor răspunde în final doar cu DA sau NU. Merg şi ei mai departe, păcat că nu sunt calificări pe galaxie.
Apropo de galaxii, m-am întâlnit tot aici cu "Omul anului" (apud Realitatea feat. Cotidianul), absolventă la Jacobs - GeoAstro major -, cu câteva generaţii înainte. Foarte firească şi occidentalish, nu are nimic din frustrările estului sau din ipocrizie. Aşa îşi câştigă admiraţie şi oameni de încredere.

Mă gândesc că dacă, peste ani, toţi românii de la Jacobs, întorşi în ţară măcar pentru vacanţă, ar reuşi să mobilizeze lumea în felul asta, macar un judeţ din toată Românica ar fi liber. Nu discut acum şi aici chestiuni politice sau morale, dar ne dăm mulţi seama de ce se întâmplă...acolo. Tot ce îmi doresc sunt nişte decizii fireşti pentru lumea actuală, luate de Oameni.

Mi-am lăsat înadins timpul asta pentru scris, fiindcă peste puţin intru din nou în focuri. Mâine e marea finală, iar ei nu se luptă şi nu concurează decât... firesc.

În cifre, aproximări şi superlative

366 zile, 189 postări, 17 examene, 120 zile departe de casă, 4 prieteni autentificaţi

Aproximativ...

500 de oameni nou-cunoscuti, 10 plânsuri masive, 30 de ore de râs, 10 dezamăgiri, 20 daruri făcute, 7 petreceri, 3000 pagini citite, 3500 ore la calculator, 150 filme/episoade văzute, 10 reprize masive de shopping, 30 de certuri, 100 ceşti de cafea, 100ml alcool băut, 50 km de mers pe jos, 200 mailuri scrise,10 planuri abandonatte, 100 de întrebări fără răspuns, 1000 cuvinte nou-învăţate, milioane de gânduri uitate.

Cea mai mare reuşită: am intrat la Jacobs şi am supravieţuit cu brio sesiunii
Cea mai mare ratare: concertul Metallica şi concertul Cohen
Cel mai frumos cântec descoperit anul asta: Placebo - Follow the cops back home
Cel mai solemn moment trăit: Jurământul faţă de Jacobs
Cel mai trist moment trăit: în metrou la Gara de Nord, 1 Martie
Cel mai sincer moment trăit: o discuţie pe mess din 31 august
Cel mai des trăit sentiment: confuzie
Cel mai amuzant moment:o bătaie cu mâncare
Cel mai dur moment: (...)12 iunie
Cea mai mare surpriză: (...)29 decembrie
Cea mai bună carte citită : Despre îngeri (Andrei Pleşu)/ The God of Small Things (Arhundati Roy)
Cel mai profund-artistic moment: un duet la Acoustic Night
Cea mai mare durere: după o trântă banală pe iarbă
Cel mai norocos obiect: hanoracul verde

Recapitulare

A rămas mai puţin de jumătate de zi din 2008, pe care aş încerca să o exploatez la maxim, încât să recuperez tot ce n-am fost în stare să fac tot anul. Sau, poate ar fi mai simplu să mă uit la ceea ce am reuşit să duc la bun sfârşit anul asta - lucruri pe care le-am clădit cu răbdare, sau pe care doar le-am cârpit, lucruri de care am fost mulţumită sau datorită cărora m-am resemnat.
Ianuarie, de la foarte început, m-a găsit naiv de sinceră şi m-a lăsat să îmi fac planuri deşarte. Cel puţin ştiu că am trăit clipa şi n-am plâns foarte mult la dezamăgire.
Februarie m-a găsit euforică şi în aşteptare, dar cam nemulţumitoare, încât a venit Martie să îşi aducă răzbunarea, chiar din prima zi. Declar cea mai nasoală zi din an 1 Martie, cu lacrimi pe mărţişoare şi pe pernă, cu multe ore pe drum, printre străini. În schimb, acelaşi important Martie m-a mobilizat la olimpiade şi la scrisul pe blog (32 postări), la depus a doua rundă de aplicaţii, cea care îmi va fi adus în Aprilie măreaţa admitere la Jacobs. În afară de euforia dată de vestea asta, m-a încercat şi admiraţia pentru tărâmurile elene, de Paşti. Totuşi, prea multă linişte strică, şi a venit şi obsedanta pregătire pentru amărâtul de Bac. Tot 'Maiul' mi l-am ocupat cu asta, sau doar pretinzând că învăţ, însă mi-a fost o lună cu soare şi cu mult surâs cules din trecut. Iunie, dedicat exclusiv examenului şi tensiunilor intraşcolare - despărţire de colegi, de profi, de ceea ce mai era liceu în mine. Iulie a purtat pe căldurile potolite şi vestea unui bun rezultat la Bac, un articol în ziar şi respectul etern al vecinilor de la ţară.Dar, de cu August, începeam să îmi pregătesc bagajul, să privesc cu mai multă atenţie locurile şi oamenii pe care nu aveam să îi revăd decât 4 luni mai târziu.
Pe 2008 scrie Jacobs , fiindcă din August până în Decembrie, mi s-a scris epopeea entuzismului şi a suferintelor unui boboc. În Septembrie am început să mă dezmeticesc, să realizez că sunt studentă şi să îmi fac noi cunoştinţe. Am împlinit şi 19 ani şi mi-am adunat în jur oameni dragi, fiind eu însămi, fără măşti şi vorbe false(astea ar fi fost, pentru mine, pre-requisites pentru acomodarea la orice facultate din ţară). Octombrie a adus prima sesiune şi obişnuinţa de a dormi doar 3-4 ore pe noapte, cu sprijinul devotat al cafelei (că doar suntem la Jacobs). Noiembrie-confuz, cu noi alegeri şi decizii serioase de luat (nu, n-am votat!), cu foarte mult râs şi procrastination, cu prima zăpadă şi bulgăreală
Decembrie pune capac la toate: terminarea cursurilor, chiar de Moş Nicoale, o nouă sesiune, o inovare a stilului de învăţare, dezamăgiri temporare, dar apoi recunoştinţă - mie, că am supravieţuit, lor, că mi-au fost aproape în gând.
Declar două cele mai frumoase zile din an 19 noiembrie şi 29 decembrie. Se pare că am ceva cu cifra 9 de astă dată, deci şi 2009 îmi va fi drag, la fel ca zilele pe care le-am trăit frumos anul asta.
Mă cam tem, însă, de planuri sau pronosticuri, nu fiindcă nu se vor îndeplini, ci fiindcă vreau să fie suprize şi pentru mine, chiar dacă voi munci cu bună ştiinţă pentru ele. În mare, îmi doresc, cum spuneam adineaori, bună ştiinţă şi răbdare, somn şi oameni buni în preajmă.
Vă doresc tuturor o inimă întreagă şi un gând deschis, lacrimi când trebuie şi zâmbet totdeauna. Să iubiţi în taină lucrurile simple şi chipurile de care vă e dor, să clădiţi în voi mai multe vise şi să le îmbrăcaţi cu grijă în nădejde şi în lumină.

Cozy song

Acum aproape un an începea festivalul "Toamnă la Voroneţ"...bune vremuri atunci! La proiecţia de diaporamă am auzit pentru prima oară cântecul astă, şi l-am reascultat, din întâmplare, ieri pe Radio3net. Se potriveşte extraordinar de bine stării mele de acum, şi, în general, sesiunii.


Spitalul de nebuni Daniel Iancu

Şcolăreşte

În vremurile bune, asta era seara care îmi dădea mari emoţii legate de începutul şcolii. Ştiu că aveam deja caietele liniate, eventual ghiozdan nou şi garderoba actualizată.Cu cât am crescut, cu atât mai greu îmi găseam rechizitele, cu atât mai bine dormeam seara dinainte. Emoţiile se pierdeau pe undeva pe drum, nu mai aveam nici grija buchetului de flori, nici chef să mă trezesc dimineaţa devreme. Începeam să văd data de 15 septembrie ca o fatidică intrare în rutină, mecanic început de dezumanizare pe holurile liceului. Apoi începea numărătoarea inversă până la vacanţă.
Anul trecut a fost mai altfel. Pe când lumea îşi lua ghiozdanul în spinare, eu îmi luam rucsacul de munte şi porneam cu un tovarăş de drum pe crestele Bucegilor.
Anul asta, "pe vremea asta", am atâtea teme de nu-mi văd capul, dar scriu pe blog, pentru a răzbuna onoarea mea de blogger timid, precum şi onoarea secundara de boboc la Jacobs.
E prima lună plină pe care o văd de aici, primul gând rece de toamnă. Prea multă tăcere şi plâns clădite pe sub pleoape, prea puţină întoarcere în noi.

De acasă...

Valizele , rucsacul şi toate cele....multe gentuţe ocupă încăperea ce încă e 'camera mea'. De aici se simte cel mai frumos apusul, lumina aceea răsfrântă peste cotorul cărţilor din bibliotecă şi peste icoane. De aici am privit tavanul nopţi de-a rândul, aşteptând să aud acele vorbe ale izbăvirii. Nu ştiu dacă le-am trăit până în final, dar le simt purtându-mă acum către ferestre mai limpezi şi ochi mai deschişi, dar mai aprigi.
De la terminarea şcolii am început să risipesc istoria ultimilor patru ani, împrăştiind pe ici, pe colo, caiete şi ciorne. Acum biroul şi dulapul sunt aproape goale, umplute de jurnale vechi, mape şi ecusoane ferfeniţite.
Plecarea aceasta ar echivala, prin timp şi prin dimensiune, cu o plecare în armată. Spun asta şi fiindcă s-au găsit destui care să facă o astfel de analogie. Nu-mi voi lua cu mine un cufăr de lemn în care să am ascunse poza cu casa, însă conţinutul emoţional al valizelor mele e la fel cu cel al unui viitor ostaş. Oricum, nici un flăcău vrednic nu şi-ar lua cu sine o jucărie de pluş. Pudding al meu (n.r. ursuleţul meu classically designed , care imi asculta of-urile de cinci ani încoace) e mai curajos decât mine şi şi-a făcut loc printre hainele de toamnă din valiză, doar ca să mă însoţească. Multă vreme el a fost mascota unei vârste, a unei idile, acum e doar un memento pentru Acasă.
Alte mărunţişuri dragi sunt biletele de tren colecţionate pe parcursul drumurilor spre sud, de mine şi de alţii. Mă bucur că am şi un exemplar recent, pe care o să-l pun în panoplia onorifică de la Bremen.
Lumea în jurul meu adună gps-uri, hărţi, reviste de citit pe drum, încarcă baterii şi pregăteşte sandwich-uri. Eu m-am mulţumit, până acum, să îmi iau rămas bun de la cei dragi, să termin seria 3 de la 'Lost' şi să mă apuc de 4. Ca să vezi corespondenţă : fiecare sfârşit îşi cere un nou început, cu un box office cât mai consistent.
Se îngrămădesc peste mine toate amintirile cu oameni, cu suflete tari, cu glezne fragile. Lacrimi neplânse, sărutări reţinute şi priviri înapoi îmi încarcă umerii de povara unor greşeli mult prea omeneşti. Le păstrez pe toate ca semne ale unor răni nevindecate, pe trupul apăsat de neuitare. Aş putea să uit doar în zborul de pe urmă plimbarea pe sub stele, cei patru ochi aţintiţi spre cer, visul cu cetatea şi mângâierile pe creştet. Pentru acestea nu îmi trebuie desăgi, nici toiag. Cât încă trupul rabdă să mai respire, ele sunt sădite în poveste. Şi povestea merge mai departe.

Enjoy The Ride - Morcheeba feat Judy Tzuke