De-aş fi plecat atunci

Voi fi tăcut în lut cu uşi de lemn deasupra când, plânsă, ai să-nţelegi şi vezi c-am fost un gând. Să nu porţi umbra mea cu lauri, să jeleşti mai bine tot ce ea n-a putut cuprinde: părul tău cărunt, zorile şi apa vie. Rosteşte peste toate acestea vorba ta blândă şi mirarea, gândul dintâi ce te-a făcut să mă chemi atunci în tine. Priveşte-ţi mâinile cum tremură răscolind ţărâna şi negăsind nimic. Mult mai adânc, oase albe ţi se vor arăta şi n-or s-ascundă nici patimă, nici dor de viaţă. Se vor întinde subţiri peste mâl şi-ţi vor zgâria palmele când vei voi să le mângâi. Aruncă-le-napoi, să nu le prindă lumina şi-ntoarce-ţi faţa către răsărit şi casă. Te-aşteaptă în albie pruncul ce astăzi n-ai vrut să-l hrăneşti. Te strigă şi plânge mai aprig decât mine, adulmecă viaţa şi nu o pedepseşte. Te ştie doar cu obrazul brăzdat, căci lui n-ai vrut să-i întorci faţa cea bună. Ţi-a păsat de lut şi ceară, pe când el se ridica din albie, iar eu căcam deja poteci de jar...

Iertăciune

Te-am luat la rost ş-am spus în faţă că mi-eşti aprig. Că n-ai cu mine vorbe sub fereşti şi nici aleanul n-ai să mi-l propteşti pe uşa de la tindă. Întinde braţul să cuprinzi de mijloc ursita ce te joacă-n palme muncite de pământ. Leagă-ţi gândul de glie şi judecata întinde-o pe uliţi, să ştie alţii cât de vrednic mi-eşti. Nu zăbovi la sfaturi cu mustrare şi nici cu ochi de tină să priveşti la ţară. Să-ţi ţie Domnul fruntea sus şi gândul cu smerită rugă, să ai pâmânt de-o palmă să te închini la cer şi prunduri. Să ţi se-nchine sus paharul de pe urmă ş-udat să fie lutul pe care-acum păşeşti, de lacrimi de femeie cu prunc crescut cât bradul. Să-ţi ţie casa roadă şi ogrăzile belşugul de-mpăcare.

[Să sune puţin a Coşbuc]

Bucurie

Fiindcă trec atât de repede pe lângă mine şi mi se opresc în preajmă doar când e să mint, bucuriile îşi caută locul printre acei Alţii, cu inimi de lut proaspăt. Eu nu le primesc decât cu o şovăire de o clipă, cu un ras amuţit, ca o trădare. Prefer să stau în tihnă la umbra visului şi să simt cum mă îneacă încet. Respir apoi deasupra lui şi plutesc în golul de suflet pe care mi l-a deschis. Valul de lumină aşternut deasupra mă îngroapă sub fărâmele ce odată au fost eu, suflet tânăr şi patimă neşovăitoare. Între lumină şi rouă, gândul mi se agaţă de păcat, căci prin el sunt legată de glie, de uitarea binelui şi a recunoştinţei. De asta nu pot să mă bucur...