Spre sărbători

Uneori, bucuria vine din răsplată sau din har, dar se întâmplă ca o clipă fericită să vină din suferinţă, din răscumpărarea ei. Am purtat deplinătatea acestei zile până la apus. Simt că Sfintele Sărbători se apropie, simt că mă fac părtaşă lor, deocamdată prin pregătiri...culinare, de excursie, de visare...
Roadele au fost cât se poate de vizibile şi de apetisante. S-a frământat foarte greu cozonacul, dar a crescut şi s-a rumenit frumos('uriaşii mei' au să fie tare buni!). Pasca a fost puţin frustrată de succesul anterior şi s-a cam dezasamblat. Nu-i nimic, îi trece!
Anul asta am vopsit doar ouă roşii, nu tare multe, că nu o să le placă să fie cărăbănite 1200 km.

Am promis solemn că o să iau toate bunătăţile 'esenţiale' cu mine, atât cât să simt împreună cu cei dragi că sărbătorile sunt oriunde 'ca acasă'. Sper să termin într-un final să-mi fac bagajul, şi să-mi pun în ordine toate resursele de energie.
Pe curând! Pregătiţi lumina sărbătorilor în pace şi în împăcare, aşteptaţi bucuria Învierii cu inimă curată.

Plâns şi cântec

Am adormit o clipă şi ţi-am lăsat în urmă alintul. Am zăbovit deasupra ploii şi i-am zis să te dezlege de cântecul pe care mi-l îngâni noapte de noapte. Nu m-am plictisit să-l aud, dar , ştii, uneori mi se pare că glasul ţi-e prea străin. Nu ştiu să-ţi ascult respiraţia, dar mă poticnesc odată cu tine în notele grave. Mi-ar plăcea să te văd plângând la fiecare semiton. Îţi stă bine plângând, mai ales pe braţele mele. Dacă n-ai veni la mine să te mângâi atunci când plângi, poate aş uita iertarea, aş uita să mai fiu îndurătoare...Uite, aseară, fiindcă n-ai venit, mi-am plâns de milă şi nu m-am iertat. Mi-a fost greu să-mi cumpăr somnul. Nu mi l-au dat decât în schimbul unei ploi.
Să vii diseară, va fi senin şi mă voi fi iertat.

Iar plouă

N-aş fugi de ploaie, nici măcar sub umbrelă, dar parcă e aşa frumos să priveşti totul de dincolo de geam. Chiar verdele e mai sincer cu ochii, şi cerul mai simpatic sub fulgere.

I-ascultaţi!
Brandi Carlile - What Can I Say

Din întuneric

Scut şi păgânătate vâna dreptatea-n bolţi
Iar ei priveau orbi la răsărit. În sorţi
nu-şi mai clădeau decât nisip şi lujer.

Proptite-n cer şi-n creste
Tulpinile orbilor se rupeau
Lăsând să li se vadă de-aproape durerea,
Ultima spovadă înainte de Amin.

Cerşeau încă lumină în globuri de aramă
Pe care să le poarte în stihuri şi pe geană,
Rotunde-n sfera nopţilor poveri.

Se împiedică un gând de furtună:
pământul îngână şăgalnic din umbre
Iar pleoapele se-ngroapă-n nisip
Cu vederea opală.

În timp, lumina se scaldă - rânjind
celor ce n-au ascultat şi-au lovit
în durerea verde a ochiului umed.


Orbii freamătă în cercuri sub poveri
Ating zorile apoi şi le aştern sub tălpi-
Îi leapădă puterea.
Suspină printre raze.

Oglinda se descoperă şi sub ea ascuns
Stă gândul tulbure ce-nchipuia răpus
Un ochi imens fără vedere.

Călcând peste raze, orbii cad în oglindă
Se-nghit de ochiul rece nevăzut
Îl spintecă din unghii şi din carne.
Şi-l fac pământ.

Au viaţă în astrul ce i-a pironit pe sferă
Îl vindecă de raze şi de scut – Uitară
că l-au avut fărâme în sânge şi în coaste.

Răsplata

Aveai atunci destule tristeţi ca să mai priveşti către alţii, dar ţi-ai păstrat şi pentru ei chipul de blândeţe. Ai tăgăduit la început că aş fi prin preajmă atunci când îţi aduni apusurile, dar le-am zărit pe toate numai dintr-o geană. Îmi cereai doar să te învăţ seninul, acum îmi ceri plânsul. Crezi că-ţi şade aşa de bine înlăcrimat? În ochii lor nu vei rămâne decât umbră, căci nimeni n-are timp să-ţi urmărească 'eşecurile artistice', nimeni nu le-ar înţelege ca virtuţi.
Ai şezut destul printre stânci şi nu le-ai îmblânzit aşa cum promiteai la început. Ştiam că îţi va fi greu, dar nici nu te-am lăsat să renunţi. Încercarea ţi-a fost stearpă, nu şi gândul. De când stai dinaintea mea şi nu vrei să-ţi ridici faţa de la pământ, văd că respiri tot mai greu. Ţi se împietreşte suflarea, dar nu te ştiu pregătit de plecare. Renunţi acum, când apusul e atât de strălucit, şi vederea atât de înaltă? Mai lasă, îndură şi geana zorilor de mâine, apoi ridică-te să-ţi iei răsplata...

Maraton statistic

Zi de mare alergătură, 1200km cu maşina, 2 revederi foarte speciale, cam 23 grade căldura(mă gândesc ce-o să fie la vară), mult somn pe maşină, penibil de puţin chef de shopping, cam 5 km de alergătură pe jos, prea puţin tupeu pentru Bucureşti.
Vroiam să mărturisesc aici un episod care mi-a reţinut atenţia pe tot parcursul drumului de întoarcere. Simt însă, că nu pot descrie decât într-un mesaj cu conţinut explicit ceea ce am simţit atunci, şi asta ar însemna să-mi spulber mie plăcerea rememorării(nu cred că strică puţin egoism) Atât pot spune, e vorba de o întâmplare repovestită mie, la care am luat parte, şi care a sunat mai frumos povestită decât întâmplată(sau, poate vroiam doar un bis, şi mi s-a părut)....de la ea trecuseră cam 6846 ore.

Cam aşa ar suna o melodie de atmosferă pentru maratonul de azi:

Nouvelle Vague - A Manner of Speaking

Prima replică - un an

Ai uneori senzaţia că un chip pe care abia l-ai zărit îţi e cunoscut de o viaţă, şi, pe măsură ce ajungi să-l cunoşti cu adevărat, apare sentimentul că aveţi de mult ceva în comun. Mi s-a întâmplat şi mie să privesc chipuri pe care le-am asociat aproape instantaneu unui cântec, unui parfum, unei culori, după care am început să mă gândesc intens la ceea ce a determinat acel coup de foudre. De obicei, schimbul de priviri e atât de violent, încât îmi iau în serios poziţia şi mimica de interlocutor. Răspund şovăielnic, plecând capul sau uitându-mă în altă parte, dar totuşi îngădui gestul de a face cunoştinţă şi chiar un schimb banal de replici. În linii foarte vagi, aşa arată o primă conversaţie, dar unele elemente ce ţin de feed-back nu sunt întotdeauna sincrone.
S-a putea ca privirea pe care o cauţi în mulţime să rămână nestingherită, să te ignore sau să nu aibă încredere în ea. Ocheadele se opresc pentru o zi-două, dar aproape inevitabil de izbeşti de aceeaşi culoare opalină de verde sau castaniu, care peste noapte devine mai intensă în mintea ta.
Când o revezi, parcă o ştii de mult, şi chiar prinzi curaj să-i vorbeşti. Eşti ridicol la primele vorbe; vezi că omul din faţa ta e aproape cel pe care tu îl credeai genial, dandy sau poet, dar că e mult mai simplu în purtări şi vorbe. Conversaţi sub o politeţe mimată, va luaţi 'datele de contact', vă salutaţi ceva mai familiar spre sfârşit şi, întorcându-ţi privirea, gândeşti la cea mai stupidă replică pe care ai emis-o în timpul dialogului.
Deja cuvintele au spulberat jumătate din supoziţiile pe care le-ai făcut despre el: se pare că nu îi mai stă atât de bine verdele şi că nici n-ar asculta cu prea mult patos Radiohead. Dar l-ai privit 5 secunde în ochi şi l-ai auzit zâmbind...E destul ca să poţi spune că peste un an îl vei fi iubit, îl vei fi văzut plângând pentru tine şi nu vei fi ştiut să-l mângâi îndeajuns pentru nopţile voastre de tăcere.

Va fi

...altfel şi poate tot uitare, soare sau poate aceleaşi umbre. Pentru toate vom avea un acoperiş, un crâmpei de cer şi o zare să înfloarească. Nu vom şti să le privim, nu le vom şti culoarea, vom ştii doar că înainte au fost văzduh, au fost iertare şi surâs.
Le vom fi primit în dar...

Prin ploaie

Au crezut pentru o clipă că ploaia se oprise, şi poate chiar aşa era...erau prea tăcuţi în mâhnirea lor ca să îngăduie cerului să tacă. Nu mai era nici fulger, nu mai era nici ropot, doar şiroirea prelungă a cerului prin acoperişuri. Îl priveau mirate... cum putea rămâne atât de posac? cum îşi ascuţea tăcerile ? de ce nu şovăia când le arăta drumul spre casă? .
"Chip de lut născut din ploi !"
"Chip de nor sădit sub tină!"
"Chip sur şi uşă de tăceri, ne arăţi tu drumul drept?"
Nu răspundea, îşi aduna doar paltonul pe trup şi păşea tot mai aprig ...înainte? Doar el ştia ; fiindcă nu auzea decât împotrivirile lor pământeşti, îşi urma cărarea cu pasul lui uriaş. Le-ar fi îngăduit popasul, dar ştia că cei care îi vor ajunge din urmă aveau să-i alunge, şi atunci osteneala le-ar fi mai dureroasă. Le cerea să treacă doar dealul, până acolo unde mijea o geană de lumină. Ar fi fost salvaţi.
Dar mezina căzu; îşi rupse veşmântul şi zăcea cu faţa la pământ într-un suspin de renunţare. Ştia că tocmai ei îi era dator, ea îi ceruse căinţa, ea îi ceruse lumina, dar acum nu îi era îngăduit să o ajute.
"Tocmai pe ea au să o îngroape ploile.Va fi hrană lutului şi izvor apusului;cei ce vor veni o vor călca în picioare, iar durerea ei va rămâne după moarte, când paşii muritorilor nu vor mai contenii să treacă pe deasupră-i. Va fi seva grâului tânăr, roua viei în toamnă şi pâinea mea când voi veni în Biruinţă."

Să crezi...

că mâine abia a trecut, că ieri va veni, şi că dincolo de tine, gândurile se trăiesc singure. Poate ai fi mai viu, dacă ţi-ai pune încrederea în pâmânt şi în nenorocirile pe care el le rabdă. Poate te-ar răbda şi pe tine, dacă ai te-ai sătura o dată de lumina falsă a celor din jur.
Alungă-i, nu privii la patimile lor, vezi-ţi de umbrele tale.
Mergi înainte!

Dimanche

Cântec de dumincă, de distracţie cheap-perpetuă, de reenergizare.
Soulstorm - Patrice

Tocmai atunci

...când umbrele din cameră căutau să ascundă golul ce o adăpostea, când urmele lacrimilor pironite în tavan îşi răscumpărau căderea, când nu mai era surâs, nici nădejde, vălul i se aşeză pe creştet ca o podoabă a cenuşii. Îi simţea apăsarea sură, nu căuta să se elibereze de sub ea, răbda sfârşitul lent al ultimului vis în care el era adăpostit. Bătrâna îi spusese de mult că apăsarea aceasta de o noapte o va face să-l uite, îi va reda liniştea şi somnul alb promis de ursitoare.

Mâinile începură să-i tremure, buzele şi le simţea vinete, iar ochii verzi zbătându-i-se sub pleoape cereau un alt plâns, al iertării. Vroia s-o ierte pentru uitarea ce i-o purta, pentru nopţile neplânse de dorul lui, pentru clipele în care nu a putut să-i închine tăcerea. Şi-acum când îi cerea chiar moarte în gând, acum când vina îi îneca suspinul, nu mai putea să îl audă, să înţeleagă ispăşirea. Îl chema de sub neguri, de sub lance de foc, că să-i îngăduie despărţirea, îl chema să îi pună pecete asupra blestemului.

Vălul de cenuşă începea să o înghită, să o desprindă din iatac, să o topească în zori.

Impresionant

Am dedicat cea de-a doua şi ultima zi în capitală, unei inter-activităţi, defăşurată, all inclusive, în mall. Sună deja a fiţă de shopping, dar de data asta am fost foarte rapidă, şi mi-am găsit catrafusele căutate într-un timp record. Nu asta importă în decursul zilei, ci faptul că am împlinit o promisiune faţă de un vechi prieten. Am văzut împreună la cinema un film deosebit, cred că cel mai bun film românesc pe care am reuşit să-l simt , chiar.
"Restul e tăcere" m-a uimit prin substanţa epică în primul rând, aspect pe care m-am obişnuit să-l analizez mai atent în ultimul timp. Culmea e că, la final, am văzut că filmul primise încă din '90 şi '95 două premii pentru scenariu. La realizarea tehnică nu mă pricep, dar ştiu că asamblarea tuturor scenelor creează un efect deosebit. Fiind un film despre film, mesajul transmis prin imagine justifică şi apariţia conflictelor dramatice. Actorii m-au lăsat gură-cască, integraţi perfect în nişte scene puternice, bine ancorate în context. Culoarea locală a Bucureştiului de început de secol, care nu anunţă în niciun fel conflictele armate ce vor urma la doar 5 ani, lasă impresia unei societăţi civilizate, dominată de oameni cu o cultură formidabilă, de artişti de valoare. Spune un personaj, la un moment dat, ca "Va fi un secol în care pacea va domni", ceea ce pare o previziune eronată; declamaţia aduce, însă, un argument pentru rolul civilizator pe care îl aduce cinematografia şi pentru întreg progresul cultural care s-a făcut şi la noi.
Un film de peste două ore care nu te lasă să clipeşti, pe care ar fi recomandat să-l vedeţi la cinematograf, fiindcă la un moment dat se creează un efect de "oglindă inversă" cu pelicula, şi cu toate conceptiile despre film din perioada respectivă. Merită toate aprecierile pozitive ale criticilor, cu vârf şi îndesat.

Către mine

Sunt zile în care îmi doresc să fiu o parte din rutină şi să supravieţuiesc doar prin ea. Sunt, însă, zile în care îmi doresc să fi rupt barierele între eu şi mine, încât o aceeaşi eu să se poată adapta la orice formă de cotidian. Fiindcă aceste piedici n-au fost înlăturate la timp, sau fiindcă au persistat să existe în ciuda insistenţelor mele de a le călca, eu a rămas pentru două zile într-o lume necunoscută. Chiar cu prieteni prin preajmă, am simţit că prezentul a fost de multe ori năpădit de nemulţumirea de a fi aşa cum ei m-au cunoscut. De aici lacrimă şi resemnare grea, zâmbet fals şi suspin înghiţit. Până la coşmar îmi mai trebuia doar o privire în oglindă, o privire realistă şi un ochi întors în urmă. Nu sunt eu?!

Pe străzi de oraş străin, cu mulţumirea de a fi doar o necunoscută, cu paşi inegali, cu speranţe şi emoţii, am căutat o altă linişte. Nu pe cea pe care zgomotul din trafic sau necunscutul mi-au răpit-o din start, ci mângâierea unor speranţe puse pe seama unei întâlniri.Întâlnire cu mine, cea din umbră, care nu se teme să-şi recunoască declinul, chiar în faţa celor ce nu mă cunoscuseră de prea mult timp.

Mi l-am apropiat în tăcere, cu jumătate de aripă ruptă, chiar atunci când zborul devenise mai anevoios. Cu câteva zile înainte se arăta doar ca vis, sau doar prin cuvânt, căci chipul lui rămăsese doar amintire palidă. A devenit curând privire şi surâs, pas şi umbră prin parc. Vorbele mele, mai străine decât cele scrise, au umplut o tăcere confuză; simţeam că, deşi povestind despre ziua ce tocmai se termina, nu vroiam să comunic nimic. Vroiam doar să aud cuvintele zburând între noi, să ştiu că răspunsul lui era real, că el însuşi îmi era alături. Un vis se năştea şi era pe cale să se împlinească, visul ieşirii din mine, visul uitării de lume.

Dar lumea era mereu între vorbele noastre, căci ele înghiţeau prezentul pentru a putea fi auzite. Noaptea devenea tot mai adâncă, începeam să disting doar conturul pomilor şi parfumul de mălin, dar, în senzaţiile mele difuze, mi se părea că paşii ni se adânceau pe alei, deveneau mai reali, la fel şi încercarea noastră de a trece dincolo...

Dincolo de noapte a fost tăcere, vis tânăr şi nevoie de mângâiere. Am primit răspuns la năzuinţa mea spre adâncuri, l-am regăsit în vis ca demon tânăr şi duh de linişte. Nu purta aripi, nici blesteme în cuvânt, era doar chipul lumii vechi de care eu încercam să mă desprind. Dar era şi chipul a ceea ce va veni, căci lumina din privire îi era nădejde. Simţeam că fiecare privire a lui mă desprinde de întuneric şi că ieşeam împreună de sub umbră. Amândoi alegeam lumina, şi visul, şi sărutul.

Epopeea zilelor nescrise

Mare elan şi entuziasm...la început. Apoi letargie, intrări şi ieşiri din transă, somn. Povestea zilelor de mare euforie s-a derulat într-un ritm inegal, dictat mai mult de dorinţa de a ieşi din rutină, din somnul de toate zilele.

Am aflat că evenimentul plecării noastre era deja consemnat în ziare, încă înainte de a fi plecat noi spre Bucureşti.
Iată un articol de pe Voxword:
O primă tele-conferinţă româno-americană pentru elevi
La sediul Comisiei Fulbright din Bucureşti, sub direcţia d-nei Barbara Nelson, director executiv, pe data de 9 Aprilie, la ora 9.00 dimineaţa, se va desfăşura o tele-conferinţă cu Alice Rose, autoarea americană de origine română a romanului pentru copii „Maria Dracula”, tradus şi adaptat sub titlul „Micuţa Vrăjitoare” de către Editura Didactică şi Pedagogică.La acest eveniment interactiv, unic în felul său, vor participa elevi ai liceului din Gura Humorului care studiază la orele de limba engleză cartea autoarei americane, cu profesoara lor Patricia Sue Kohfeldt. Teleconferinţa, bazată pe întrebări şi răspunsuri privitoare la carte, va încerca să alăture elemente ale folclorului american celui românesc, aşa după cum sunt ele reliefate în povestire.Scriitoarea Alice Rose a organizat şi o competiţie de compuneri ce va avea ca subiect reflecţii asupra acestei cărţi care îmbină tradiţiile povestirilor româneşti cu cele americane. Elevii câştigători ai concursului vor primi diverse cadouri desenate de ilustratoarea cărţii, renumita Angela Ursillo, de la Hollywood, ale cărei lucrări pot fi văzute în filmele „Lord of the Rings” (Stăpânul Inelelor) şi „King Kong”.

Drumul propriu-zis
O astfel de avanpremieră referitoare la scopul excursiei noastre m-a făcut să iau în mod serios toată acţiunea şi să fiu cu ochii în patru la orice detaliu în materie de organizare la care aş fi putut contribui pozitiv.
Punctualitatea la români nu a lăsat foarte mult de dorit, aşa că până la alimentarea cu combustibil de la Peco Râpan, totul s-a desfăşurat conform graficului. Drumul a fost un permanent sharing de impresii de lectură, de completări şi 'îmbunătăţiri' ale acţiunii romanului cu ipoteze personale. De aici până 'În judeţul Hunedoara' n-a fost decât un singur pas. Pentru cei care nu cunosc aspecte ale folclorului şcolar, acesta reprezintă numele şi, în acelaşi timp versurile unui cântec intonat solemn de scumpii mei colegi timp de o oră.(în segmentul de drum Buzău-Ploieşti-peco Mol, la popas). Am nişte înregistrări ale acestei celebre arii, dar nu pot fi redate din cauza intervenţiilor necenzurate ale ascultătorilor. Ălaina die Zahnartztin ştie de ce!
Pot spune că însuşi mijlocul de transport, autocarul SV-01-FYG, mi-a stârnit oareşce nostalgii, fiindcă tot cu el am fost în Polonia astă-vară(aici a fost audiată o altă arie celebră, Ţaca-Paca, aici mi-am uitat carnetul cu impresii de călătorie şi cu scenarii despre Şuviţa Ucigaşă....de aia e bine să scrii direct pe blog!).

Bucharest at dawn se vede foarte...altfel;farurile şi panourile publicitare scot în relief intenţia unui modest Las Vegas. Oricum, ceea ce mi-a plăcut mai mult a fost vârsta primăverii de afară pe străzile din zona Primăverii. Magnolii, liliac, porumbei şi mai puţin zgomot. Bucureştiul meu, cel din a doua zi petrecută aici în afara excursiei oficiale, are şi detalii mai picante(era să dea peste mine un scuter care livra pizza, deci nu degeaba spun picante).Despre asta vorbesc mai târziu.

Fulbright experience, deşi mi-a amintit sentimentul crizei de timp din perioada în care mergeam acolo la pregătire, a fost de astă dată ceva mai oficios. Aţi citit în articol de video-conferinţă, însă nu ştiţi de problema tehnică ce ne-a prelungit suspansul. Eu zic că a fost, în fond, utilă,cel puţin pentru mine, fiindcă am reuşit să mă trezesc cât de cât până să intrăm în direct. Conversaţiile au fost degajate, nu numai pentru mine, care eram iniţiată în ospitalitatea celor de la centru, ci şi pentru cei puţin mai dezorientaţi. Am observat un aspect demn de apreciat la toţi americanii pe care i-am întâlnit de-a lungul vizitei noastre: dacă eram rugaţi să adresăm întrebări, sau aveam neclarităţi, felul în care ne formulam nedumeririle nu a fost deloc contestat, din perspectiva corectitudinii limbii.(care, fie vorba între noi, a lăsat de dorit de multe ori; pentru asta cred că merită să îmi dau şi eu o bilă neagră) Lumea ignora aspectul asta, încercând să ne lase să fim degajaţi, să ne simţim cât mai bine în chiar în compania unor oameni cu multe capete deasupra noastră. Conversaţiile au fost degajate, am fost de multe ori apreciaţi pentru ţinuta fresh, în ciuda unei nopţi pe autocar. Spun, totuşi, că deşi hainele ni s-au păstrat la dungă şi la patru ace, majoritatea am fost destul de şifonaţi şi zăpăciţi.
To the embassy,drumul ne-a lăsat să experimentăm o transă cataleptică, fiindcă ne vedeam victimele unui coşmar al transgresării spre o altă civilizaţie, în care nu eram acceptataţi, cel puţin la început, cu telefoane mobile şi accesorii IT. Mi se părea normal un astfel de control, chiar dacă a stârnit ceva frustrări în public ( inclusiv din partea telefonului Nokia 3220 pe care îl deţin, în momentul în care personalul de control a fost căscat şi l-a lăsat să ia cea de-a 5-a trântă din viaţa lui de telefon...până la urmă cred că a fost mândru, că doar a căzut în incinta ambasadei SUA)
Discursul de la ambasadă, cu toate elementele de atmosferă întâlnite în filme, pot spune că a fost mai mult visat (de la mine să nu fi avut nimeni pretenţie, fiindcă băusem doar un Pepsi şi o cafea, comparativ cu baxurile de Red Bull, consumate, în total, printre cei care ...vroiau aripi).
Dezertarea, în ţinută oficială şi cu rucsacul în spate, a rupt spiritul de turmă şi m-a abandonat au millieu de nulle part. De aici încolo am fost pe cont propriu.

La drum...

Ca la orice început de drum, trebuie să pornesc măcar cu degetul mic de la piciorul stâng. Bocete, trânteli, nervi & stuff. N-are rost acum să comentez acum motivele, sperând că poate o scap de ele punându-le sub tăcere. Am aceeaşi teamă de drum pe întuneric, venită poate din teama că, ieşind dintr-un mediu familiar, aş putea ieşi şi din tabieturile mele 'normale'. Capitala ne aşteaptă, şi la mai puţin de o oră până la plecare chiar mă bate gândul să dezertez....Şi chiar aş dezerta liniştit, dacă n-aş ştii că la capătul drumului mă aşteaptă biletul la Metallica, sau o plimbare pe sub clar de lună...(puţin în pasă că e lună nouă, improvizăm noi un fake-moon!).
Va fi oboseală şi puţină lipsă de atmosferă, dar ce să-i faci?! încep să mă obişnuiesc cu condiţia de exclusă...bitter sigh

Nu degeaba...

Mda, nu degeaba e luni...Şi dacă mai începi săptămâna cu faţa la cerşaf, ai toate şansele să îţi meargă bine în toate incursiunile spre necunoscut, în toate expunerile la realitate din perioada imediat următoare. Verdictul, diagnosticul şi ameninţarea = criză de timp.
O veste bună a mai schimbat uşor peisajul, dar sunt atât de multe incertitudini în jur încât ajungi să nu mai bagi în seamă micile favoruri ale unei zile de luni. Somn, plictis, teme abandonate, lehamite de şcoală. Resuscitezi puţin cu apă plată şi somn de amiază, dar dai mereu cu capul de acelaşi AMR, mai puţin de 70 de zile.
Nu se ştie când se va putea vorbi de un echilibru....între tine şi tine, între tine şi plictisul tău, între plictisul tău şi fâşia de vis care mai rămâne în jur.
Acum noapte!

De ieri

Şi seara s-a întors din umbre şi a înghiţit ce-a fost pământ în noi. Am rămas sub lună doar chipuri de ceară albă, hrănite cu nădejdi, pleoape ale ochilor de zori ce s-au închis în tăcere. Clipim ades când se cutremură luna şi ne temem doar de lumina ei de zori, atunci nu ne este în putere moartea.
Acum se-apropie apusul, timpul luminii de roşu, scăldat în sânge, în frunze de arbori şi lacrimi pământene. Cu moartea noastră din asfinţit mai îngânăm o dată cântecul de blestem al muzelor de ieri.

Să tot scrii...

Am trecut de faza sophisticated-boring a zilei şi, întoarsă de la concurs, îmi permit o levitaţie pe teme diaristice. Înainte, însă, o critică de tătă critica! Chiar a fost fain, în afara celor câteva contracandidate cu tendinţe emo care şi-au etalat fularele-cuib. Noroc că n-am văzut insigne, sau frizuri pe-parte. În schimb, am văzut un tricou cu Nirvana, ceea ce , pentru necunoscători, e o raritate la concursurile de română. Spun asta fiindcă de la o vreme începusem să regret absenţa la olimpiadele de mate, pentru motive cât se poate de subiective. Mai întâi, fiindcă participanţii aveau acea doza de raţionament abstract şi de optimism care nu i-ar fi lăsat nicicum să alunece spre emo, erau majoritatea băieţi, deci minus fiţe şi, inevitabil, roacări.(De aici pot fi excluşi "năstureii" de la militar, cărora uniforma nu le permitea prea multă extrovertire, dar cine ştie ce suflet de metalari s-o fi ascunzând în unii dintre ei?!). Acum nu vreau să fiu răutăcioasă, dar văd că felul meu de a observa din afară lucrurile s-a contaminat rău de tot. Mai demult puneam judecata asta caustică pe seama perfecţionismului meu, dar asta a rămas doar o justificare fiţoasă.

Se şi înţelege de ce...În ultimul timp, dacă nu se mai poate vorbi de concentrare şi de seriozitate la concursuri, din partea mea, bineînţeles, trebuie să îmi găsesc şi ceva puncte de focalizare prin decor, aşa ca să nu mă plictisesc.

Vă spuneam că a fost un concurs serios, că nu de alta am participat eu, încă selectată din nuj câte sute de lucrari. Subiectul a fost tare şi nu prea. Trebuia să redactez jurnalul pe trei zile al unei personalităţi culturale sau personaj, ţinând cont de mai multe chestii....evident, fix cele pe care nu le-am urmărit eu în lucrare. L-am ales pe Hermann din Orbitor, şi am vrăjit despre un jurnal de-al lui Mihail Sebastian pe care el l-ar fi găsit nuj pe unde. În fine, mi-a plăcut cred că vreo 5% din ceea ce am scris, aşa că nu-i rostul să-mi fac iluzii despre valoarea fake-creaţiei mele.

Deocamdată e prea ploaie afară ca să nu-mi permit eu un somnic la amiază.

Aberatii

Rămăsesem datoare cu o replică la "antisimbolism", adică la olimpiada de săptămâna trecută. Ei bine, mă obişnuisem cu ideea că o teză pe care nu am scris-o cu tragere de inimă, nu are cum să fie primită cu lauri, şi poate chiar credinţa mea că nota va rămâne aceeaşi a lăsat faimoasa chef-d'ouvre în acelaşi sinistru 9(nouă)....[bine, s-au mai adăugat câteva sutimi bune, dar.....este un joc de rol la case mai mari, pe care nu merită să-l discut acum]

M-am legat de episodul asta fiindcă mâine sunt pusă la o probă de foc asemănătoare. De data asta în spirit blog-ian, adică trebuie să redactez un jurnal pe o temă dată. E cam ciudat sa ţi se spună ce să simţi într-o anumită zi şi să mai şi întinzi pe hârtie ceea ce se presupune că ai fi trăit. Oricum, eu îl iau ca pe un exerciţiu de închipuire a unui segment paralel de viaţă. Nu cred că e mult spus, findcă atât timp cât orice încercare de creaţie mă implică afectiv, jurnalul e cea mai autentică formă de a trăi prin scris şi de a scrie trăirea. Nu aspir la niciun premiu, fiindcă o să mă duc tufă la concurs; chiar pretextul că am de mă pregătit pentru o competiţie m-a scutit de ceva responsabilităţi, în primul rând faţă de mine însămi. Cel puţin am găsit un pretext viabil pentru a mă abţine să contabilizez AMR bac-ul.

Nu ştiu dacă am spus-o până acum, dar sâmbata a devenit pentru mine o zi potrivită pentru a pune început bun, chiar şi în măruntele tendinţe de schimbare, impuse sau nu de lume. De data asta, ceea ce mi-am propus e consecinţa unor presiuni din afară, şi tocmai de aceea simt nevoia să mă văd biruitoare într-o luptă cu mine- pentru a învinge un mit fals creat de mult timp în jur. Pot să vă aduc aminte că sâmbata e pomenirea morţilor, aşa că dacă nu ies vie din încercarea asta o să puteţi da vina pe faptul că ....totul a început într-o sâmbătă.

Pentru noi toţi, totul a început într-o sâmbătă.

Veste mare

Pai dacă tot am făcut şi noi rost de un concert Metallica "pe viu", până se dau în vânzare biletele putem medita pe un solo bass, gândindu-ne cum facem rost de bani sau de o conexiune la internet care să nu pice fix mâine la 0:00.

Căutari

A rămas doar vidul verde al retinei, pe care lumina neagră îl sugrumă în mustrare. Ochiul nu mai caută decât dovada luminii pe care a dăruit-o, în plâns, altor ochi, negri si adânci. Paloarea opalină a chipului îndură tăcut apăsarea lacrimei. Picătura se opreşte în colţul buzelor şi priveşte înapoi către ochiul verde: "De-acolo am pornit, şi acolo mă voi întoarce, când faţa întoarsă spre pământ îşi va înghiţi durerile".

Psychedelic Yuppie Flu

M-a sensibilizat atât de mult melodia asta, încât am simţit în ritmul ei uşor patetic ceva din vitalitatea murindă a unui aprilie spulberat.
Mai întâi versurile...

The call to arms was never true
Time to imbibe here’s to you
I’ll tell you stories bruised and blue
Of drum machines and landslides

Just one more round before we’re through
More psychedelic yuppie flu
It’s such a silly thing to do
Now we’re stuck on rewind

Let’s follow the cops back home
Follow the cops back home
Let’s follow the cops back home
And rob their houses

The call to arms was never true
Let’s take a ride and push it through
Suspended animation glue
Blame it on apartheid

Let’s spend the night in Jimmy Choo's
I’ll give you coats and cheap shampoo
I’ll give you nothing else to do
Now we’re stuck on rewind

The call to arms was never true
I’m medicated, how are you?
Let’s take a dive, swim right through
Sophisticated points of view

şi apoi sunetul... Placebo - Follow the Cops Back Home

aşa încât mi se pare că îţi sunt deja alături

Aprilie spulberat

Încă n-am luat ţeapă pentru începutul asta de lună, ba chiar am sentimentul că am început un aprilie foarte revigorant. N-am început cu veşti bune de dimineaţă, dar am păstrat buna dispoziţie a începutului de săptămână. În fond, am atâtea vise de împlinit luna asta, încât nici n-aş îndrăzni să mă gândesc la ceva urât din trecut, nici măcar la veştile de ultimă ora care m-ar putea dezarma.

Îmi amintesc că acum doi ani pe vremea asta citeam Aprilie spulberat a lui Ismail Kadare; cartea asta mi-a stârnit nişte emoţii pe care nu le-am mai trăit la nicio altă lectură. Drama eroului, oricât de fictivă ar fi fost, m-a făcut să înţeleg altfel iminenţa unui blestem, şi chiar să lupt pentru izbăvirea de sub orice ură pe care aş fi stârnit-o printre cei din jur. E o carte v-o recomand pentru înţelegerea propriei drame, sau, dacă aceasta nu există, pentru înţelegerea infinitelor drame din jur.

Luna această e cu mult în puterea noastră şi cred că avem cu toţii nevoie la un moment dat de un început al nepătimirii... doar să-l începem la timp.