First of all, lyrics...well...some of them:

Close your eyes and roll a dice
Under the board there's a compromise
If after all we only live twice
Which life is the runroad to paradise

Don't say a word
Here comes the break of the day
In while clouds of sand raised by the wind of the end of May





Karen Ann - End of May
Şi se termină şi luna asta, cu prea multe gânduri de primăvară, cu pleoape prea grele de somn. Noi am rămas în urma ei, cu secundele împingându-ne tot mai în urmă, cu ierburile verii văzute de tot mai departe.

Stânjenei

Când credeai că ai rătăcit cărarea, ţi-am pus piedici din stânjenei, să te întorc şi de pe drumul drept. Te-ai împiedicat, însă, înainte, de firul ierbii amare, şi ai privit legătura mea de flori ca pe o mreajă de scăpare. Te-ai prins de ea şi ţi-ai făcut-o cunună, ai sădit-o pe fruntea ta rumenită de soare. O să înfloreşti din nou la vară, cu pecetea căderii dintâi. Acum taci, şi îţi priveşti braţele de rouă , cu truda rădăcinilor legate de pământ. Florile îţi sunt mai dragi şi ofilirea lor mai sfântă, aşa că îngroapă-te în suferinţa lor.

Prozodica

Când credeai că vine vară, ţi-am surâs uşor pe geană, şi uşor gând am făcut, să te spulber din cuvânt. Şi-ai şezut alături trist, să te chem din nou în vis, din noaptea cu tei sub lună, să te-aşez pe scări de brumă. Ger de tei şi puf de roua, s-adormim din nou sub oră.

Şi se apropie dogoarea, ne muşcă încet pe toţi, ne doboară în adieri şi ne sugrumă visul de margaretă. Răbdăm tăcuţi veninul de mai şi plângerea teiului neînflorit...la noi e încă primăvară.

Fiindcă ţi-a fost teamă

Spuneai atunci că ai învăţat să suferi, că ceea ce mi se întâmpla era doar o simplă nepotrivire a gândului cu mine însămi. Am îndurat şovăiala ta, dar nu şi suferinţa mea piezişă. Ştiai că n-aş fi putut merge singură mai departe, ştiai că am să mă pierd pe drum. Ţi-a fost teamă să îmi fii alături, erai prea sigur de căderea mea. Pe mine gândul mă ducea tot mai în jos, în timp ce tu reuşeai să te depărtezi de amintirea mea şi de noapte. Erai departe şi singur, uitat de cei ce ţi-au zeflemisit nădejdea. Ai cerut mai târziu vorbe, şi le-ai primit cu lacrimi şi iertări, dar n-ai mai fost acelaşi.
Ţi-am urmărit mai târziu umilirea sub vorbele lor, am surâs cu viclenie când te-am văzut rece şi trist.

Acum îmi pari o mască, ce vrea din nou să se ascundă după o alta, o umbră prea şăgalnică, pe care nici gândurile bune, nici ura n-ar şti să o facă din nou să pulseze. Te privesc tot din suferinţă, dar cu nădejdea crudă că acesta e ultimul ceas pe care ţi-l voi mai număra.

Sondaj

Căutam un topic de debate mai incitant, când, "răsfoind" The Onion, am dat de rezultatele unui sondaj şucar, făcut pe o temă cât se poate de ordinară....I mean... ordinary!
Chiar dacă procentele indică o altă ierarhie, cred că ordinea e bine aleasă, cel puţin pentru mine. Cele mai frecvente întrebări referitoare la utilitatea şcolii se pun în cârca literaturii, ca materie de studiu, şi nu geometriei, cum ar zice ei. Şi zic asta nu numai pe seama examenelor &stuff care se apropie(de cruciala admitere la română am scăpat), ci pentru că ar fi fost atâtea chestii faine care se puteau învăţa la mai-sus-numita disciplină. Ca la o mană cerească, am pus şi noi botu' la poezia postmodernă acuma pe final, pentru 50 minute de culturalizare. În rest, tăt un Harap-Alb, care te învaţă să te laşi mai fraier că până la urmă o să ieşi bine, o Moara cu noroc, care îţi sugerează că fermele de porci sunt o investiţie durabilă, mai un Bacovia, că se pretează curentului emo...şamd. Despre "şerpişorii" de la integrale altă dată.
Cât despre drink-alternativa la tot ce înseamnă ţinută academică,vezi punctul 2 din sondaj, nu se poate discuta la noi.Lumea zice că ştim să ne asumăm riscurile, aşa că e şi asta o lecţie de viaţă. Personal, nu experimentez.
Până acum, în aştia 4 ani m-am întrebat de enşpe ori de ce zice lumea că ar trebui să fie cei mai frumoşi ani. Fiindcă sictirul şi şmenul (alias teribilism) sunt la cote maxime? Fiindcă e mai fain să break the rules, decât să ţi se permită anumite chestii atunci când eşti "cetăţean cu drepturi depline"?
Despre următoarele teme de discuţie acuzate într-o dată viitoare.

Rană

Luna de noapte grea îi era singura călăuză către uitare. Vorbele nu o mai ajutau decât în blesteme şi săgeţi, pe care şi le înfigea în coaste şi pe braţe. Îşi simţea durerea ca răscumpărare şi păvază. Alţii nu ar fi putut să o rănească mai mult, şi nici vorbele lor nu o mai puteau îngropa în ruşine. Era chip al fricii de sine, al temerii de ceea ce gândurile ei ar putea face din pământ. Nu era în curajul ei de a răspunde nălucilor nici renunţare, nici jertfă. Ar fi vrut doar să ştie că umbrele nu o vor urma şi dincolo de poartă...acolo va merge singură, în trup cu toate păcatele vâlvoi, cu săgeţile şi blestemele ascuţite pentru ultima luptă. De acolo va ieşi în trup de rană, în gând de sânge.

Screenplay

Interior de cafenea. Pe tejghea se văd cioburile unui pahar spart şi 4 cărţi de joc uzate şi murdare(un 5 de treflă, o damă de caro sub un ciob, un valet de treflă - toate rupte în colţul din dreapta sus şi încă una întoarsă). La stânga tejghelei, la o masă luminată cu o lampă de veghe, se vede profilul unui bătrân, care stă sprijinit cu capul în mâini. La picioarele acestuia e căzut un ziar vechi la care bătrânul priveşte insistent. Nu pare a desluşi titlurile, îşi învârte privirea circular peste foile vechi, apoi calcă pe el încercând parcă să-l strivească, se ridică de la masă luând lampa cu el, merge spre tejghea unde îl aşază . Vede cărţile de joc, le adună cu aviditate, lăsând-o doar pe cea întoarsă. Vrea să le pună în buzunarul hainei pe cele luate, dar se opreşte. Le apropie de lampă, şi priveşte, pe rând, desenul prost şi învechit al figurilor; le adună între palme, apoi cu gesturi de iluzionist le scutură şi le taie, trântindu-le apoi pe masă. Cărţile cad toate pe dos, chiar pe marginea din interior a tejghelei, bătrânul se întoarce spre ieşire, trece pe lângă masa unde a stat, ridică de jos ziarul, scuturându-l, apoi se îndreaptă în întuneric spre ieşire. Din spatele tejghelei se vede o mână de copil care ia o carte din cele 3 lăsate pe margine şi pune în loc o bancnotă de hârtie de 5 lei. Când uşa cafenelei se trânteşte în urma bătrânului, mâna se retrage brusc.

În încăpere intră foarte dezinvolt un bărbat prost îmbrăcat cu ziare pe braţ. Se apropie de fiecare masă şi aşază ziare sub picioarele a două scaune de la mese alăturate. Se apropie de tejghea, dă cioburile la o parte şi aşterne un ziar, acoperind o carte de joc din cele rupte. Se sprijină în cot şi acoperă cu mână prima pagină a ziarului, lăsând să se vadă doar un „J” dintr-un titlu. Între timp priveşte spre mese fără a lăsa de înţeles că aşteaptă pe cineva. De dincolo de tejghea apare o femeie cu un copil de mână, care nu îi dă nicio importanţă celui venit. Femeia se întoarce ca şi când şi-ar fi uitat ceva, îi aruncă o privire piezişă bărbatului şi îşi ia grăbită o carte de pe marginea tejghelei, (dintre cele aruncate de bătrân), o bagă în portofel şi îşi ia din nou copilul de mână pornind spre ieşire. Bărbatul mai aruncă o privire în jur, apoi îşi ia ziarul şi porneşte în umbră spre locul de unde se ivise femeia.

Pe tejghea nu mai e decât o singură carte, cea întoarsă pe dos de la început.[…]În detaliu, se vede o mână, aceeaşi cu a bătrânului de la început, care întoarce tremurând cartea. [perspectiva se substituie privirii bătrânului] Pe faţa cărţii de joc se zăreşte un portret de familie învechit, cu culorile şterse, înfăţişând un copil şi pe părinţii acestuia. Bătrânul lasă cartea-fotografie pe tejghea şi adună cioburile în palme şi le pune într-un pahar de sticlă(intact). În spatele lui, se văd cei trei , femeia, bărbatul şi copilul, stând la masă şi cinând.

The greatest thing

Listen and heal my dreams, please...




NAT KING COLE-NATURE BOY

"The greatest thing
You'll ever learn
Is just to love
And be loved
In return"

I'd say...'to be loved and to love in return'.

Emotiuni

A trecut şi mult-aşteptatul şi mult-amânatul atestat la info, la care am fost mai mult martoră decât participantă, sau cel puţin aşa am simţit eu evenimentul de azi. Cel mai ciudat aspect, pe lângă faptul că mi-au picat cele mai simple probleme, încât n-am fost nici măcar tentată să copiez, a fost acela că am trecut de la miserupism la sooo emoţiile,aşa cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată. De obicei dacă pornesc cu morcov către un examen, reuşesc până în final să-l plantez ...pe undeva, prin preajmă. Azi a fost taman invers, dar asta nu înseamnă că n-am scos-o la capăt până la urmă, ba chiar cu nota macsimă...cică!

Acum ignoraţi lame-ul de post de dinainte, fiindcă l-am scris ca să mă descarc şi să am pornire spre ceva mai high...oricum, după cum se vede, inspiraţia e in mare declin lately.Încearcă să supravieţuiască printre evenimente nenotabile pe blog. Me back soon, şi promit să-mi revin.

Vertij

Am spus de prea multe ori că îmi doresc înaltul, că m-am săturat să privesc în jos. Nu m-am gândit, însă, că pot tânji spre pământ cu frica înălţimilor. Azi, m-am aplecat peste fereastră, dintr-un scop foarte practic, şi am stat câteva secunde în echilibru peste ...aer, sprijinită de marginea pervazului. Am avut acea senzaţie de vertij, mai mult tentaţie teribiliă decât simulacru de zbor, care m-a făcut totuşi să văd altfel culorile de jos. Toate tonurile de verde şi gri migrau pe o traiectorie semicirculară, încât blocul de unde priveam mi se părea rotund, şi eu însămi o aşchie de beton desprinsă din zid. Zborul meu neparalel s-a oprit într-o tresărire, şi m-am resemnat privindu-mi tălpile care nici măcar nu se desprinseseră de pe podea. Nici măcar nu îndrăznisem să îmi iau avânt.
Alunec încă spre pământ.

Mai e până atunci

Într-adevăr, euforia dăunează grav inspiraţiei...cel puţin la mine. Trăind două bucurii consecutive, care m-au lăsat dusă de val, am realizat că perfecţionismul meu e în plin declin. Nu vreau să mă arăt nerecunoscătoare împrejurărilor, dar totuşi simţeam nevoia ca acea voce din mine să-mi şoptească un timid, dar lucid "se putea şi mai bine". Numai că respectivul glas s-a ramolit lately şi astfel sunt nevoită să lupt cu gândul de lene al sfârşitului de săptămână. Când se vorbeşte de măreţul examen....apropo bacalaureat= lauda fructului bine copt..., nu se pune problema inspiraţiei, ci a dispoziţiei pentru memorarea de noţiuni inutile. O evaluare "sănătoasă", după părerea mea, ar ţine mai mult de felul şugubăţ de a inova materia, dar probabil şi aşa aş găsi un motiv pentru care să ripostez. Aşa că, vrând-nevrând, trebuie să termin şi cu episodul asta.

Am un mare nechef de stat în faţa calcultorului, cu atât mai mult cu cât e tot mai verde afară. Mai sigur e să trag jaluzelele şi să ocolesc biroul, aşa ca să pendulez întreaga zi între câţiva pereţi. A veni şi vremea când o să mă duc cu nepoţii în livadă, fără să fiu nevoită să cobor cele 51 de trepte până la cofruntarea cu bordura şi alte două sute de metri până pe deal. Totuşi momentan aşa arată singura posibilitate de a evita sedentarismul. Bine că ne mai cheamă aştia şi la şcoală.

Mai sunt 5 săptămâni până când mă despart de legendarii, mult-lăudaţii(de alţii!) ani de liceu, de(fără adjectiv calificativ)colegi şi profi. Presimt un final foarte sec, nelacrimogen, pe care, personal, îl voi celebra la cursul festiv. Ceea ce ţine de party, outfit, make-up, hair-style and "tasty-fiţă" va fi pentru mine doar un subiect de relatare "au derriere". Urez succes şi răbdare participanţilor.(nu, nu sunt ironică...dacă aş fi fost nevoită să iau parte la show, cu siguranţă aş fi avut nevoie de mult calm şi stăpânire de sine). Dar, mai e până atunci...

O foarte zi

Nici nu ştiţi cu cât entuziasm scriu acest articol. Nu îmi pasă nici cât de reuşit va fi, nici dacă lumea se va omorî să-l citească. Pot spune doar că azi am trăit împlinirea unui vis care până acum un an nu era decât ceva foarte abstract, de domeniul idealului. Reacţia la astă veste bună o simţeam zvâcnind în circumvoluţiunile cerebrale, ştiam că nu mai are mult până să izbucnească, fiindcă am crezut cu tot dinadinsul în ea....încă de atunci(acum fix 11 luni)
Ştiu că e doar un avânt spre necunoscut impulsul virtual pe care l-am primit pe mail, dar e şi o făgăduinţă împlinită, e dovada că am mers până la capăt.
Nu pot să gândesc mai mult în momentul ăsta, pot spune doar că aştept acea zi care în care să pot sărbători din plin bucuria, alături de cei cărora le sunt încă datoare pentru împlinirea ei.

Pentru somn

Urma - This time




or maybe that time, when we were supposed to sleep.

89th post

În urmă cioburi şi în faţă păienjeniş... Ochii i se împiedicau de pulberea din rază ca şi când orbirea le era hrănită cu orice clipire de întuneric. Verdele se deschidea putred printre pleoape şi conturul lui mat înconjura un singur cerc de umbră. Pe acolo pătrundea în sloiuri somnul şi amorţirea, durerea atingeri în săgeţi şi lacrimi.
........

Mi-am golit acum câteva ore Inbox-ul, recitind tot ce mai rămăsese rătăcit pe-acolo. Era ciudat să parcurg invers etapele unei amintiri care ştiam cum se va finaliza. Şi totuşi m-am emoţionat, şi totuşi am crezut că am primit acele veşti cu puţin timp în urmă, şi m-am revăzut fremătând în faţa lor. Dacă am reuşit să le răspund la timp, a fost din vina mea, dacă am crezut şi mărturia vorbelor ce-au urmat, a fost o slăbiciune...poate cea a visului care se întunecă prea curând de lumina zilei...coşmar nu a fost.

Pastila de luni

Am rămas de căruţă cu blogul pentru sfârşitul de săptămână, nu fiindcă am fost furată de nostalgie, ci fiindcă am luat chiar în serios cele 7 săptămâni până la bac...cifră fatidică. Oricum, eu zic că se pot face multe în timpul asta, de aceea mi-am făcut un program semi-semiriguros privind recapitularea...Începând de azi, m-am abătut puţin, dar, norocul meu, noaptea-i lungă.

Aaa...fază! A început şi şcoala, şi crăişorii de la noi din clasă se aşteptau să fie sărbătoriţi cu prilejul noi-inventatei Zile a Bărbatului...m-am referit la colegi, fiindcă ei au fost doar primii care mi-au amintit de o asemenea sărbătoare importantă. Pe parcursul zilei am mai fost atenţionată să urez "La mulţi ani!", şi chiar nu am putut să o fac doar cu formalism....fiindcă nu o astfel de urare merită tot timpul făcută din suflet.

Nu m-a enervat ideea de a sărbători barbatu', ci mijloacele prin care masculii o cer. Adică, faptul că două mărci de bere susţin această campanie de promovare a 5 maiului spune multe. Nu mi se pare drept ca echivalentul florilor de 8 Martie, pe care din fericire încă le primim, să fie berea, sau băutura în general. Probabil e o răsplată atât de virilă un pahar de bere, încât le-ar fi destul ca-cadou de ziua lor?! Bine, să acceptam asta ca fiind adevărat....Atunci, poate s-ar ridica un semn de întrebare pentru duduile care petrec cot la cot cu băeţii, la o halbă. Fiindcă eu consider în continuare că e degradant pentru o femeie să renunţe la nurii din dotare, în favoarea celor ...importaţi.(asta ca să nu comentez mai mult)
Hai să zicem că accept ziua bărbatului, dacă aş ştii că, măcar azi, atât Ei cât şi Ele sunt mai conştienţi de tabieturile care le sunt proprii, încât să poată sărbători mai...omeneşte.

Fără gust

"Când nu o să te mai saturi de mine, poate mai stăm de vorbă". Ameninţare reală, cu tentă e moft şi affair frivol, într-o undă de dispreţ faţă de sine şi faţă de trecut. Mi-am spus asta şi n-am aşteptat vreo reţetă inovatoare care să mă facă să mă accept aşa cum sunt. Crizele de genul asta au de cele mai multe ori o tentă emo, dar şi când nu ai pe cine acuza de producerea lor e şi mai critică situaţia. Nu mi-a devenit chiar un obicei acela de a mă dezvinovăţi, dar când şi cauza şi efectul se reflectă asupra mea, cercul se închide atât de tranşant încât chiar nu mai am în cine să caut pricină.
mmm....teoretizare până aici, că mai mult la asta mă pricep (sau nici la asta). În fine, contează că am aşa un chef neîmpărtăşit de a abera pe seama mea, de a face miştouri de subsemnata, de a "demitiza" tot ceea ce mă consacrase în faţa mea. Ţine de self-esteem, dar a devenit deja un obicei atât de practic atunci când nu am cu cine sta de vorba la modul serios. Şi cum în ultimul timp numai de conversaţii seci(nici măcar acide!) am parte, mă complac într-un sfârşit de vacanţă aberant şi plicticos, având speranţa că n-aţi citi post-ul până aici ca să vă molipsesc.

May I love my May?

M-am luat cu vorba, dar nu am uitat formalităţile de calendar. De data asta nu mai sunt formalităţi, fiindcă tocmai a început luna mai, preferata mea. Am atâtea amintiri frumoase legate de această perioadă a anului, încât nu ştiu căreia să-i dedic 2-3 flash-backuri comemorative. Totuşi, mi-aş dori să zăbovesc mai mult asupra unor episoade, asupra celor dragi ai mei care le-au făcut mult mai frumoase...la timpul lor.

Mi-am amintit că acum 5 ani am fost prima data la Sighişoara; de atunci m-a pălit sindromul castanilor din pieţele pavate, al străduţelor înguste, al turnurilor cu ceas . O să mă ţin de cuvânt şi o să vizitez cetatea după bac, iar la când o să ajung la pensie mă gândesc serios să locuiesc acolo. Încă îmi pare rău că nu este facultate la Sighişoara...

Testimony

Mult-promisele...

Câmp de maci, o privelişte foarte revigorantă


Din vapor cu vedere spre vapor, aproape de insula Evvia


Răsărit în drum spre Atena


Un vârtej de apă, văzut de pe vapor


În miezul zilei, pe insula Eghina

Back in business & memories

Nu, nu mi-am uitat parola la blog. Am revenit acasă, puţin bulversată, ce-i drept, după o saptămână de... vacanţă(?). Am petrecut pe meleaguri mai însorite, cu aceeaşi bucurie a sărbătorilor, cu aceeaşi lumina a Paştilor. Mi-a lipsit bloggăreala, mi-a lipsit netul, dar am avut suficiente motive să renunţ la ele. Am început să consemnez experienţa călătoriei, dar m-am oprit la un moment dat, când am simţit că serile erau prea grele de somn, prea încărcate de impresia momentului. Totuşi, impresiile din prima zi a excursiei şi din duminica Paştilor le-am păstrat în arhiva personală...

25-26 aprilie:

ză „balgherian” icspiriens & arrival

Nimic mai matinal-somnoros decât un drum de 1200km început la 5 am. Dacă somn+cărat bagaje+friggg= somn mai departe, vă daţi seama că nu mi-am luat rămas bun de la plaiurile natale decât prin vis...luna rămânea cu mine până în zori, aşa că nu mi-a fost teamă nici de depărtare. Orice s-ar zice, drumul în ţara noastră se vrea pentru oricine o experienţă de neuitat…eu aş zice în special pentru cei care parcurg şoseaua de centură a măreţei capitale…tot elanul pe care l-aş fi prins pe E576 s-a curmat printre soooo tirurile cu şoferi care citesc ziare în timp ce conduc. Asta n-ar fi chiar un lucru de condamnat, având în vedere viteza de deplasare pe lângă gropile de gunoi(vorba vine, sunt grămezi imense, cu mult peste nivelul mării) ale Bucureştiului. Din punctul de vedere al acestui tip de relief, capitala, deşi situată într-o zonă de câmpie, riscă să-şi creeze veritabile forme colinare. După trecerea Dunării, care s-a lăsat cu control de buletrine din partea bulgarilor, am păşit parcă într-o civilizaţie trecută. Arhitectura blocurilor din plăci de beton aminteau de vestigiile ceşchiene de la noi din ţară. După celelalte aspecte care ar caracteriza nivelul de civilizaţie al unei ţări(starea toaletelor din peco, amabilitatea” agenţilor de orice fel, limba de circulaţie cunoscută de majoritatea – rusa, sistemul de control în vamă, produsele vândute la marginea drumului, procentul minorităţilor naţionale[..]) am ajuns să mă întreb care au fost criteriile integrării în UE şi, din acelaşi punct de vedere, am simţit că *auăr cantri* e puţin mai sus. Alte puncte de referinţă în caracterizarea infrastructurii – autostrăzile- au fost reduse la tăcere de restricţiile plasate la fiecare sută de metri şi de absenţa unui semn care să marcheze sfârşitul restricţiilor de viteză sau de alt tip. În rest, ce au ei şi noi nu avem, tunelele prin munţii Rila aduceau puţin cu cele de la periferia Parisului. Asta era de bine!

Din partea a doua a zilei nu mai ţin minte decât fragmentar că la ei era liliacul înflorit, că am făcut cale-întoarsă de 3 ori, fiindcă la bulgari e scumpă tabla pentru indicatoare de drum. Bine de ştiut asta…Deşi harta editată de unguri pe care o aveam nu avea cele mai importante localităţi marcate, am reuşit să ajungem la punctul de trecere spre Grecia. Aici, nu am fost surprinsă să văd vreo 5-6 maşini de pe la noi, fiindcă, aşa cum arată statisticile, 15.000 de români au ales să-şi petreacă anul acesta sărbătorile de Paşti pe meleaguri eline. Am fost şi noi în top, printre aceştia, şi mă bucur să zic că nu am căutat aici doar o formă de turism neutru(adică poze, filmări, muzee, plajă, rupere de cotidian şi atât), ci şi o oază de spiritualitate.

M-am bucurat că aici lumea chiar mai ştie puţină engleză, singura noastră cale de comunicare(bineînţeles, nenea de la peco a putut să ne arate drumul spre Volos doar explicând-ne în …rusă!!!). Din greacă nu ştiu decât să citesc silabisit, graţie şi notaţiilor matematice pe care le-am mai folosit şi indicatoarelor de drum care aici au traducere în alfabet latin.

Locul unde ne vom petrece noaptea de Înviere, o mănăstire izolată din preajma oraşului Almiras, e plin de duhul unei smerenii şi ospitalităţi tradiţionale.

[în privinţa drumului propriu-zis, călătoria mi-a lăsat impresii simetrice, cu excepţia vremii, care a fost mai prielnică la întoarcere]

27 aprilie:

Lume de piatră albă, cânt psaltic sub flăcări de lumânare şi chipuri marmoreene… Aş vrea să apun o zi sub apăsarea zilei de tăcere ca să simt mormântul şi îngroparea în freamătul de dinaintea Învierii. Aerul presărat cu oleandru şi laur e blagoslovenia zilei de sfârşit de aprilie, e mireasma plăpândă a cerului peste noi, cei care am primit prin Cruce răscumpărarea păcatului. Giulgiu de flori, paşi pe trepte de piatră şi gustul amar al îngropării ne închină pământului care a primit Trupul dătător de viaţă. Aştept ruperea zăvoarelor şi criptele sparte, catapetesme de lumină răsărind din adâncuri.

Peste toate se poartă duhul, ca în ziua începutului, şi cheamă noua Lumină , izvorul şi mângâierea. Hristos învie şi în noi!

....

Va fi fost lumină, va fi fost izbăvire, dar începutul nu i l-am ştiut. A stat dincolo de mormânt şi de noapte, a clădit în noi nevăzuta faţă a răscumpărării.

Am primit lumina din grai neînţeles, dar am ştiut să aprindem în noi o scânteie de virtute şi o bucurie nouă. Ploaie şi binecuvântare peste capete înălţate în cântări, biruinţe noi peste strigarea vie a Cuvântului.

Ziua a fost nepătimire, pas îndreptat spre adevăr şi vorbă tânără a duhului. Le-am urmat în tăcere.

Mai departe, toate au decurs ca şi când m-aş fi aflat acolo de mult timp. Am început să înţeleg câte ceva din graiul locului, şi m-am integrat foarte entuziastă în atmosfera marină. Cele două experienţe nautice au fost savurate la extrem(poze, puţin mai târziu); ţărmurile eline mi s-au părut mai calme, mai limpezi. La fel şi oamenii din preajmă.

În schimb, atmosfera ateniană a fost una profund balcanică, măsurată în atitudini de bazar, agitaţie de metropolă abia intrată în UE(deşi înaintea noastră, aici se văd la fel actuale mărturiile socialismului). Lumea care se pregătea să serbeze 1 Mai muncitoresc mi s-a părut foarte deplasată comparativ cu civilizaţia impusă cu secole în urmă de vechii elini. Au rămas doar vestigiile şi spiritul filosfic păstrat în cărţi.
Cu siguranţă, o să mai revin şi cu alte ocazii asupra impresiilor de călătorie.
...

Ajunsă acasă, mi-am îngăduit un somn de 4-5 ore, pe care l-am întrerupt acum pentru o masă în stil românesc şi o oră nautică(de surfing virtual!)Back to nani!