Când credeai că ai rătăcit cărarea, ţi-am pus piedici din stânjenei, să te întorc şi de pe drumul drept. Te-ai împiedicat, însă, înainte, de firul ierbii amare, şi ai privit legătura mea de flori ca pe o mreajă de scăpare. Te-ai prins de ea şi ţi-ai făcut-o cunună, ai sădit-o pe fruntea ta rumenită de soare. O să înfloreşti din nou la vară, cu pecetea căderii dintâi. Acum taci, şi îţi priveşti braţele de rouă , cu truda rădăcinilor legate de pământ. Florile îţi sunt mai dragi şi ofilirea lor mai sfântă, aşa că îngroapă-te în suferinţa lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu