25-26 aprilie:
ză „balgherian” icspiriens & arrival
Nimic mai matinal-somnoros decât un drum de 1200km început la 5 am. Dacă somn+cărat bagaje+friggg= somn mai departe, vă daţi seama că nu mi-am luat rămas bun de la plaiurile natale decât prin vis...luna rămânea cu mine până în zori, aşa că nu mi-a fost teamă nici de depărtare. Orice s-ar zice, drumul în ţara noastră se vrea pentru oricine o experienţă de neuitat…eu aş zice în special pentru cei care parcurg şoseaua de centură a măreţei capitale…tot elanul pe care l-aş fi prins pe E576 s-a curmat printre soooo tirurile cu şoferi care citesc ziare în timp ce conduc. Asta n-ar fi chiar un lucru de condamnat, având în vedere viteza de deplasare pe lângă gropile de gunoi(vorba vine, sunt grămezi imense, cu mult peste nivelul mării) ale Bucureştiului. Din punctul de vedere al acestui tip de relief, capitala, deşi situată într-o zonă de câmpie, riscă să-şi creeze veritabile forme colinare. După trecerea Dunării, care s-a lăsat cu control de buletrine din partea bulgarilor, am păşit parcă într-o civilizaţie trecută. Arhitectura blocurilor din plăci de beton aminteau de vestigiile ceşchiene de la noi din ţară. După celelalte aspecte care ar caracteriza nivelul de civilizaţie al unei ţări(starea toaletelor din peco, amabilitatea” agenţilor de orice fel, limba de circulaţie cunoscută de majoritatea – rusa, sistemul de control în vamă, produsele vândute la marginea drumului, procentul minorităţilor naţionale[..]) am ajuns să mă întreb care au fost criteriile integrării în UE şi, din acelaşi punct de vedere, am simţit că *auăr cantri* e puţin mai sus. Alte puncte de referinţă în caracterizarea infrastructurii – autostrăzile- au fost reduse la tăcere de restricţiile plasate la fiecare sută de metri şi de absenţa unui semn care să marcheze sfârşitul restricţiilor de viteză sau de alt tip. În rest, ce au ei şi noi nu avem, tunelele prin munţii Rila aduceau puţin cu cele de la periferia Parisului. Asta era de bine!
Din partea a doua a zilei nu mai ţin minte decât fragmentar că la ei era liliacul înflorit, că am făcut cale-întoarsă de 3 ori, fiindcă la bulgari e scumpă tabla pentru indicatoare de drum. Bine de ştiut asta…Deşi harta editată de unguri pe care o aveam nu avea cele mai importante localităţi marcate, am reuşit să ajungem la punctul de trecere spre Grecia. Aici, nu am fost surprinsă să văd vreo 5-6 maşini de pe la noi, fiindcă, aşa cum arată statisticile, 15.000 de români au ales să-şi petreacă anul acesta sărbătorile de Paşti pe meleaguri eline. Am fost şi noi în top, printre aceştia, şi mă bucur să zic că nu am căutat aici doar o formă de turism neutru(adică poze, filmări, muzee, plajă, rupere de cotidian şi atât), ci şi o oază de spiritualitate.
M-am bucurat că aici lumea chiar mai ştie puţină engleză, singura noastră cale de comunicare(bineînţeles, nenea de la peco a putut să ne arate drumul spre Volos doar explicând-ne în …rusă!!!). Din greacă nu ştiu decât să citesc silabisit, graţie şi notaţiilor matematice pe care le-am mai folosit şi indicatoarelor de drum care aici au traducere în alfabet latin.
Locul unde ne vom petrece noaptea de Înviere, o mănăstire izolată din preajma oraşului Almiras, e plin de duhul unei smerenii şi ospitalităţi tradiţionale.
[în privinţa drumului propriu-zis, călătoria mi-a lăsat impresii simetrice, cu excepţia vremii, care a fost mai prielnică la întoarcere]
27 aprilie:
Lume de piatră albă, cânt psaltic sub flăcări de lumânare şi chipuri marmoreene… Aş vrea să apun o zi sub apăsarea zilei de tăcere ca să simt mormântul şi îngroparea în freamătul de dinaintea Învierii. Aerul presărat cu oleandru şi laur e blagoslovenia zilei de sfârşit de aprilie, e mireasma plăpândă a cerului peste noi, cei care am primit prin Cruce răscumpărarea păcatului. Giulgiu de flori, paşi pe trepte de piatră şi gustul amar al îngropării ne închină pământului care a primit Trupul dătător de viaţă. Aştept ruperea zăvoarelor şi criptele sparte, catapetesme de lumină răsărind din adâncuri.
Peste toate se poartă duhul, ca în ziua începutului, şi cheamă noua Lumină , izvorul şi mângâierea. Hristos învie şi în noi!
....
Va fi fost lumină, va fi fost izbăvire, dar începutul nu i l-am ştiut. A stat dincolo de mormânt şi de noapte, a clădit în noi nevăzuta faţă a răscumpărării.
Am primit lumina din grai neînţeles, dar am ştiut să aprindem în noi o scânteie de virtute şi o bucurie nouă. Ploaie şi binecuvântare peste capete înălţate în cântări, biruinţe noi peste strigarea vie a Cuvântului.
Ziua a fost nepătimire, pas îndreptat spre adevăr şi vorbă tânără a duhului. Le-am urmat în tăcere.
În schimb, atmosfera ateniană a fost una profund balcanică, măsurată în atitudini de bazar, agitaţie de metropolă abia intrată în UE(deşi înaintea noastră, aici se văd la fel actuale mărturiile socialismului). Lumea care se pregătea să serbeze 1 Mai muncitoresc mi s-a părut foarte deplasată comparativ cu civilizaţia impusă cu secole în urmă de vechii elini. Au rămas doar vestigiile şi spiritul filosfic păstrat în cărţi.
Cu siguranţă, o să mai revin şi cu alte ocazii asupra impresiilor de călătorie.
...
Ajunsă acasă, mi-am îngăduit un somn de 4-5 ore, pe care l-am întrerupt acum pentru o masă în stil românesc şi o oră nautică(de surfing virtual!)Back to nani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu