În cifre, aproximări şi superlative

366 zile, 189 postări, 17 examene, 120 zile departe de casă, 4 prieteni autentificaţi

Aproximativ...

500 de oameni nou-cunoscuti, 10 plânsuri masive, 30 de ore de râs, 10 dezamăgiri, 20 daruri făcute, 7 petreceri, 3000 pagini citite, 3500 ore la calculator, 150 filme/episoade văzute, 10 reprize masive de shopping, 30 de certuri, 100 ceşti de cafea, 100ml alcool băut, 50 km de mers pe jos, 200 mailuri scrise,10 planuri abandonatte, 100 de întrebări fără răspuns, 1000 cuvinte nou-învăţate, milioane de gânduri uitate.

Cea mai mare reuşită: am intrat la Jacobs şi am supravieţuit cu brio sesiunii
Cea mai mare ratare: concertul Metallica şi concertul Cohen
Cel mai frumos cântec descoperit anul asta: Placebo - Follow the cops back home
Cel mai solemn moment trăit: Jurământul faţă de Jacobs
Cel mai trist moment trăit: în metrou la Gara de Nord, 1 Martie
Cel mai sincer moment trăit: o discuţie pe mess din 31 august
Cel mai des trăit sentiment: confuzie
Cel mai amuzant moment:o bătaie cu mâncare
Cel mai dur moment: (...)12 iunie
Cea mai mare surpriză: (...)29 decembrie
Cea mai bună carte citită : Despre îngeri (Andrei Pleşu)/ The God of Small Things (Arhundati Roy)
Cel mai profund-artistic moment: un duet la Acoustic Night
Cea mai mare durere: după o trântă banală pe iarbă
Cel mai norocos obiect: hanoracul verde

Recapitulare

A rămas mai puţin de jumătate de zi din 2008, pe care aş încerca să o exploatez la maxim, încât să recuperez tot ce n-am fost în stare să fac tot anul. Sau, poate ar fi mai simplu să mă uit la ceea ce am reuşit să duc la bun sfârşit anul asta - lucruri pe care le-am clădit cu răbdare, sau pe care doar le-am cârpit, lucruri de care am fost mulţumită sau datorită cărora m-am resemnat.
Ianuarie, de la foarte început, m-a găsit naiv de sinceră şi m-a lăsat să îmi fac planuri deşarte. Cel puţin ştiu că am trăit clipa şi n-am plâns foarte mult la dezamăgire.
Februarie m-a găsit euforică şi în aşteptare, dar cam nemulţumitoare, încât a venit Martie să îşi aducă răzbunarea, chiar din prima zi. Declar cea mai nasoală zi din an 1 Martie, cu lacrimi pe mărţişoare şi pe pernă, cu multe ore pe drum, printre străini. În schimb, acelaşi important Martie m-a mobilizat la olimpiade şi la scrisul pe blog (32 postări), la depus a doua rundă de aplicaţii, cea care îmi va fi adus în Aprilie măreaţa admitere la Jacobs. În afară de euforia dată de vestea asta, m-a încercat şi admiraţia pentru tărâmurile elene, de Paşti. Totuşi, prea multă linişte strică, şi a venit şi obsedanta pregătire pentru amărâtul de Bac. Tot 'Maiul' mi l-am ocupat cu asta, sau doar pretinzând că învăţ, însă mi-a fost o lună cu soare şi cu mult surâs cules din trecut. Iunie, dedicat exclusiv examenului şi tensiunilor intraşcolare - despărţire de colegi, de profi, de ceea ce mai era liceu în mine. Iulie a purtat pe căldurile potolite şi vestea unui bun rezultat la Bac, un articol în ziar şi respectul etern al vecinilor de la ţară.Dar, de cu August, începeam să îmi pregătesc bagajul, să privesc cu mai multă atenţie locurile şi oamenii pe care nu aveam să îi revăd decât 4 luni mai târziu.
Pe 2008 scrie Jacobs , fiindcă din August până în Decembrie, mi s-a scris epopeea entuzismului şi a suferintelor unui boboc. În Septembrie am început să mă dezmeticesc, să realizez că sunt studentă şi să îmi fac noi cunoştinţe. Am împlinit şi 19 ani şi mi-am adunat în jur oameni dragi, fiind eu însămi, fără măşti şi vorbe false(astea ar fi fost, pentru mine, pre-requisites pentru acomodarea la orice facultate din ţară). Octombrie a adus prima sesiune şi obişnuinţa de a dormi doar 3-4 ore pe noapte, cu sprijinul devotat al cafelei (că doar suntem la Jacobs). Noiembrie-confuz, cu noi alegeri şi decizii serioase de luat (nu, n-am votat!), cu foarte mult râs şi procrastination, cu prima zăpadă şi bulgăreală
Decembrie pune capac la toate: terminarea cursurilor, chiar de Moş Nicoale, o nouă sesiune, o inovare a stilului de învăţare, dezamăgiri temporare, dar apoi recunoştinţă - mie, că am supravieţuit, lor, că mi-au fost aproape în gând.
Declar două cele mai frumoase zile din an 19 noiembrie şi 29 decembrie. Se pare că am ceva cu cifra 9 de astă dată, deci şi 2009 îmi va fi drag, la fel ca zilele pe care le-am trăit frumos anul asta.
Mă cam tem, însă, de planuri sau pronosticuri, nu fiindcă nu se vor îndeplini, ci fiindcă vreau să fie suprize şi pentru mine, chiar dacă voi munci cu bună ştiinţă pentru ele. În mare, îmi doresc, cum spuneam adineaori, bună ştiinţă şi răbdare, somn şi oameni buni în preajmă.
Vă doresc tuturor o inimă întreagă şi un gând deschis, lacrimi când trebuie şi zâmbet totdeauna. Să iubiţi în taină lucrurile simple şi chipurile de care vă e dor, să clădiţi în voi mai multe vise şi să le îmbrăcaţi cu grijă în nădejde şi în lumină.

Best day acasă

M-am înşelat amarnic când am zis că s-a terminat Crăciunul, că s-au epuizat cadourile. Ieri mi-a fost darul cel mai drag: o zi cu deşteptare prematură, apoi cu somn pân' la amiaz, zi care mi-a umplut/golit (depinde cum priveşti) resursele de copilărie şi de lene. Home alone şi nu prea, am avut câteva accese de responsabilitate matură (precum iniţiativa reuşită de a face Tiramisu şi mobilizarea echipei de lucru), dar am bifat pe ordinea de zi toate lucrurile normale pentru vârsta de acum:
mi-a reîntâlnit un prieten drag şi l-am ţinut aproape cu gândul tânăr şi sincer
am urcat din nou pe deal, am făcut îngeraşi, am coborât neregulamentar, dar am ajuns întreagă acasă
am băut fiert !=Glühwein, pregătit de mine, savurat la căldură cu oameni buni în preajmă
mi-am terminat de citit romanul pentru cursul de literatură şi am fost încântată de alegerea făcută
mi-am revăzut GH-ul la pas, cu toate obiectivele principale: B-dul Bucovina, pe o secţiune de 400m, Parcul Ariniş (tur complet, pod included), parcarea de la Best, Mănăcity şi - last, but not least - bodega 'Capris' cu colegii inerenti (fortunately, the good and important part of them)
am downloadat câţiva Gb de filme, ca să răzbun inactivitatea hackeriană de pe ultimele 4 luni
m-am uitat la o comedie ieftină şi am adormit pe la jumatate, like in good old times, chiar în pătuţul meu
nu m-am trezit decât a doua zi la prânz, aşa cum i se cuvine unui somnoros alintat şi îndulcit cu miere.

Picturesque

Între timpuri artistice



Cozonac-part1: frământat aerian/aerob(ic)



Cozonac - part 2: Umplere cu de-a sila/nucă



Cozonac - part 3: Produs finit

Cronica unui Crăciun consumat

S-a epuizat o primă repriză a vacanţei, înăbuşită în mâncare şi somn, fără vlagă şi zurgălăi. La aproape o săptămână după ce m-am întors acasă, îmi duc mai departe săbătoarea, fără elan pentru lectură de cultivare sau documentare pentru semestrul 2.(cică îmi propusesem aşa ceva)
Mă bucur că a nins, că am avut un Crăciun aşa cum ar trebui să fie. Mă bucur că a venit şi moşul.
Mă supăr că m-au bântuit o lene cronică,o lehamite fundamentală şi un sedentarism oficial. Anul asta n-am mormăit colinde pe la uşi domneşti, dar am reuşit, graţie talentelor mele muzicale, să îmi scot pârleala unui drum low-cost Bucureşti-Dortmund. Cu alte cuvinte, drumul până acasă a fost mocca, dar şederea ...mai vedem noi
În acelaşi timp, mă încearcă noi evadări pentru începutul de an, pentru răs-magica noapte de revelion. Nu am planuri oganizate şi parcă mi-aş lua zborul prin împrejurimi, însă gândul că voi adormi la 12: 30, îmi pune în pericol Jacobs-onoarea, adicătelea obişnuinţa de a adormi pe la vreo 5. Până de anul nou, îmi promit/încerc să scot nasul prin oraş (pentru lenea mea făgăduită înainte de plecare, nu am bântuit până acum citadela!) şi să revăd şi eu ceva lume importantă.
Ne vedem joooooi!

Doar Ajunul

De două zile acasă, încerc să mă conving că e sărbătoare şi că pot să fiu copil din nou.
Revederea mi-a fost dragă şi sufletul prea deschis, încât am regretat puţin noaptea din aeroport şi zorile din gară, trecute prea repede.
M-a aşteptat cu faţa posomorâtă şi zâmbetul ascuns şi, fără să vrea, m-a recunoscut şi m-a condus mai departe. I-am urmărit tristă plecarea cu gândul plecat spre altă iarnă.
M-au aşteptat cu braţele întinse, cu bucurie uimită şi pregătiri alese. Îi am alături şi mă uimeşte cât de la fel îmi trec clipele, ca atunci - în tihnă, ca altădată - în lacrimi.

Am fost doar martoră la împodobirea bradului, fiindcă mi-am pierdut pe undeva, de cândva, răbdarea de a agăţa cu grijă, glob cu glob, ascultând colinde. Îi privesc din când în când lumina albastră şi parcă mi-e greu să mă apropii de el, fiindcă mi-e atât de străină căldura sărbătorilor de altădată.

Toate urările şi vorbele mele de Crăciun acoperă tematica bunăstării, a linştii şi a împăcării, când pentru mine toate ar însemna, de fapt, 'somn, timp si santate'. Culmea e că până acum nu acum n-am putut profita de niciunele.

Nu îmi doresc un moş Crăciun de ocazie, ci mai mult o vorbă bună, un gând bun care să îmi dea puterea de a schimba nepăsarea şi de a retrăi o linişte împlinită. Citind cele scrise anul trecut de Crăciun, mi-am citit şi 'odihna' acelor vremuri, gândul somnoros şi tânăr.
Acum toată blândeţea şi înţelegerea mea stau să cadă din sacul rupt al moşului, răbdarea mi-e măturată printre firimiturile de cozonac şi liniştea amestecată în cenuşa bradului de anul trecut.

Mircea Baniciu - Pom de Craciun
»

Alte vremuri

Au cam trecut 24 de ore de când am terminat sesiunea, şi de atunci bucuria mea e intermitentă.
Ultimul examen a marcat o revoluţie în modul de abordare al sesiunii: cursul meu nepreferat, descoperit a fi interesant cu două zile înainte de examen, când m-am apucat de învăţat, s-a lăsat cu un deznodământ fericit. Parcă am fost în telepatie cu proful, să învăţ (de fapt, să apuc să învăţ şi să înţeleg) doar capitolele din care avea să ne dea examen. Nu numai că a fost o reuşită, dar mi-a lăsat şi plăcerea de a savura ultimele clipe de înrobire sub semestrul I, într-o lumină mai caldă. Pe tot parcursul probei mi-a bătut soarele în faţă, încât puteam să văd doar foaia de examen. Făceam abstracţie de ce se întâmpla în jur, de reacţiile celorlalţi, şi tresăream de fiecare dată când auzeam cât timp a mai rămas. Eram eu şi scrisul meu fără valoare academică sau afectivă, dar pe care îl contemplam ca pe o dovadă a supravieţuirii mele:trecea sesiunea cu nerăbdarea literelor mele împroşcate pe foaie.
Ajunsă înapoi în acvariu, mi-a fost greu să mă bucur, fiindcă nu conştientiezam (nici acum, de fapt) că s-a terminat 1/6 din my Jacobs. Începeam, involuntar, să îmi caut motive de stres, frustrări sau deadline-uri până la care să-mi mă turez la maxim celulele gliale. Normal, nu erau greu de găsit; îmi mai aduceam aminte de 2 eseuri pe care trebuie să le scriu pentru ianuarie, de bagajul 'semi-preparat', de drumul obositor, de reacţiile celor care mă aşteaptă acasă.
Era normal să avem, noi cei mulţi şi buni din Mercator, o seară cu chef, în care pregătisem şi o petrecere surprizăpentru sărbătorită. Surpriza a ieşit, dar n-am ştiut să o facem deplină...am fost letargici, nehotărâţi şi prea meditativi. Ce să mai spunem de despărţiri cu lacrimi.
Din nou singură, în cameră, am încercat să-mi distrag atenţia de la tot ce a însemnat 4 luni de şcoală. Cum îmi cumpărasem plastilină, am început să modelez forme minuscule şi să mi le înşir pe pervaz. Apoi am trecut la felicitări de Crăciun, la investigaţii pe youtube, la refreshul paginii de mail...Seara s-a terminat dimineaţă, la 5.

Acum mi-am pus camera şi bagajul la punct(e) şi le caut cusururi a căror 'fix'are să mă ţină trează, fiindcă la noapte trebuie să dorm, să visez că zbor. ("Supergirls just fly":Dortmund-Bucureşti). Încep să mă ia emoţiile, să mă pierd cu privirea în puncte fixe, gândindu-mă la revederi, la oameni, la prieteni.

O aniversare...

Acum un an am început să scriu pe blog. Nu ştiu cât de mult mi-a plăcut ceea ce am scris şi nici nu încerc să fac un pronostic pentru cât de mult am plăcut altora. Mai mult sau mai puţin citit, blogul m-a ţinut în corespondenţă cu realitatea altora şi m-a jutat să înţeleg, că unele lucruri se păstrează mai bine dacă sunt scrise şi...împrăştiate.

Exerciţiu de supravieţuire

Supravieţuiesc doar cu countdown-ul pe desktop: 109 ore rămase, 2 examene şi un teanc consistent de foi de învăţat până vineri la 1.
Sesiunea e un exerciţiu perfect de dezumanizare. După fiecare examen trecut ajungi să te bucuri tot mai puţin, fiindcă îţi pierzi şi puterea de a fi mulţumit de tine Treptat, din ceea ce contezi pentru tine rămâne doar imperativul unei prestaţii mediocre la examen. Nu mai depinde nici măcar de standardele personale, toţi reacţionaţi la fel.

Îi vezi pe toţi buimaci prin cantină, ratând şi masa de pranz fiindcă şi-au îngăduit un sfert de noapte de somn. În sala de examen îşi impun luciditate. Tot ce îi încurajează e faptul că, întorşi în cameră, pot uita tot ce au învăţat câteva nopţi la rând. Nu e prea echitabil schimbul: 15 ceşti de cafea pe 2 ore de meditaţie în mijlocul colectivului.

Primeşti foaia cu subiecte şi nu îţi stârneşte nicio curiozitate. Broşura de examen, fără tortura sigiliului (long die Aglaia !), ţi se pare cam inutilă de la început, dar încerci să o dai în folosinţă, pe seama improvizaţiei de moment - simţi că tot ce ai acumulat în zilele dinainte s-a şters brusc şi că ai rămas cu invariabilă foaie albă şi în minte. Te deprinzi cu opera ta spontană, care de la o vreme nu mai sună atât de fals: proastă, proasă, da-i a noastră!
Predai cu graţie dovada nopţilor tale de pătimire.Trebuie să treci din nou printr-atâtea uşi ca să ajungi în locul căruia i-ai fost încredinţată, în locul în care te simţi ceva mai safe. 'Acvariul' tău adăposteşte acelaşi pat nefăcut de vreo 3 zile, hârtii în teancuri, în evantai, în mototoale şi în coş, Pudding trântit printr-un colţ şi floarea pleoştită pe pervaz. Laptopul, nedormit de vreo săptămână, poartă urmele google-search-urilor tale disperate şi, prin tastatură, firmituri de la grisinele de aseară. Parcă ţi-ar fi foame şi-acum, dar nu mai rezişti până să înceapă masa, aşa că îţi permiţi să aţipeşti fără pedeapsa unui nou piuit de ceas.
Nu se ştie până când dormi, dar odată ce începi să pricepi ce se întâmplă în jur, eşti condamnat la 5 minute de criză/disperare/depresie 'stinsă' cu o Ritter Sport sau cu 5 minute de plâns. Te calmezi în final, şi parcă ţi-a trecut şi foamea şi setea. Te ia dorul...

De Moş Nicolae

Am fost cuminte. Mi-e greu să cred că a venit decembrie, că îl aştept pe Moş Nicolae - pentru prima data cu ghetele nelustruite (fiindcă aici nu e vremea de ghete!). Încă mă complac într-o toamnă târzie, care nu arată a sărbătoare decât în vitrine. Turtă dulce, marţipan, ciocolată şi Glühwein - dulcele nemţesc tradiţional, dar arhi-împrumutat. Numai de la cât ambalaj sclipicios am văzut prin magazine mi s-a tăiat pofta. În schimb, visez la oala cu lapte acru şi la cozonac ca la o ambrozie menită biruitorilor sesiunii.
Darul academic pentru 5 ale lunii a fost 'încetarea' cursurilor şi declanşarea 'reading days' - perioadă de meditaţie şi alinare la umbra cafelei. Biblioteca deschisă până la 2 noaptea şi parcă aş face în ciudă examenelor şi aş sta acolo răsfoind albume de artă sau cărţi bune.
O să îmi placă mai mult şi micul dejun - la orice oră din zi, substituit chiar de cină.
Am reuşit şi performanţa de a putea adormi în orice oră din zi şi din noapte, fie chiar şi pentru numai 5 minute. Nu vreau să mă gândesc dacă voi adormi şi când voi merge cu colinda (câte 2-3 minute la fiecare gazdă), dar să vie ea vreme-aceea...

R.E.M. - Bang And Blame

Eu cu cine sărbătoresc?

Ignorând bilanţul pe luna noiembrie, putem trece la lucruri serioase. Luni, întâi şi multe de pierdut. 20 de zile rămase până acasă, mai uşor de numărat, mai greu de trăit. Iniţiativele propice pentru ziua de azi nu se mai pun la socoteală, că deja au intrat în obscuritatea sesiunii.
Nu îmi place că de la o vreme cam totul se măsoară cu pâlnia. Mai ales încrederea. Dacă n-ai prin prejur un etalon palpabil pentru încredere, te mulţumeşti cu surogate, şi exploatezi la maxim intermediarii. Te sfătuieşti cu tine şi iei decizii care şchiopătează.
M-am(ne-au) privat de dreptul de a sărbători Ziua Naţională prin sustragere de la activităţi academice. Primul 1 Decembrie muncit!...cu râvna femeii de serviciu! Cu mari dezamăgiri, târâş-grăpiş spre zona crepusculară a sesiunii.
Activităţile mele preferate de sustragere de la învăţat sunt, în afară de facebook şi blog, recalcularea traseului spre casă, pentru aprofundare. Până acum, am socotit că drumul din campus până în camera mea va dura peste 20 de ore, all-inclusive(în mare parte datorită călătoriei re-iniţiatice Băneasa-GH, cu escală în Gara de Nord şi, de asemena, datorită orarului de Duminică al Deutschebahn). Având în vedere interludiul stresuitor, voi încerca să nu îmi câştig imunitate faţă de cafea până atunci şi să o pot folosi ca doză de atac pentru măreaţa călătorie. Dacă nu, şi un ceas deşteptător ar fi de folos.
Am descoperit că, de fapt, nu gândul la plecare îmi menajează substanţa cenuşie, ci tendinţa de a gândi mai departe, de a lua supravieţuirea for granted. Dacă e să mă iau după rezultatele precendente ale acestei abordări, pot garanta o reuşită de cel puţin 60%. Deci, îmi voi putea lua la sfârşitul semestrului mutra de student emerit fără să mi se pară că sunt ridicolă. Asta spune, totuşi, ceva.

Gonit

Îţi rămâne mic pasul, asemenea şi durerea, căci te înghite fiecare lovitură. Rămâne puţin din tine. Rămâi puţin la suflet. Gândul ţi se îndepărtează de trup, deşi ţi-l simţi greu şi atârnând pe oase. Nu îndrăzneşti să te alungi îndărăt, fiindcă sensul pierzării e acelaşi, şi, întorcându-te, nu ai face decât să retrăieşti durerea.
Ce nu mai e omenesc, ce ai uitat din vremea ta şi n-ai îndrăznit să legi de pas, nădejdea, te-a smuls din neguri şi te-a frânt. Te-a făcut gând pentru alţii, şi milă de popas pentru călători. Acum te trăiesc ei, în rămăşiţele desăgilor şi în caii obosiţi. Eşti foamete şi pas călit în suferinţă. Eşti lipsă fără dorinţă şi un plâns înecat.
Te mint în gândul lor femei cu marama ruptă de bocet. Le-ai dus copiii cu jale la altar, i-ai făcut jertfă de izbăvire şi ai plătit cu umilinţa. Minţi sucite de plâns te râd şi te suspină, te ard pe brânci şi în sicrie.

My Best Jacobs Day

Îmi pare rău că am lăsat să treacă ziua asta fără să fac observaţii sub proaspăta impresie a momentului. Acum că a trecut o săptămână (deşi nu o să se vadă asta din data postării) pot trăi la rece evenimentele de atunci, aproape comemorativ, aproape straight face. Am ajuns, din nou, să mă bucur de note. Momentan mi se pare stupid, dar având în vedere contextul, parcă n-aş mai fi atât de intransigentă cu propriile bucurii. Am aflat ca am luat 3 note maxime, la 3 cursuri diferite, preferatele mele, de fapt. Ziceam de context...
M-am obişnuit să nu mă mai raportez la alţii când e vorba de performanţă, la fel şi în situaţii practice. Învăţ pentru mine, dar trebuie să ştiu şi pentru alţii. Asta în sensul că ceea ce învăţ nu îmi aparţine mie şi nu îmi va rămâne numai mie. Sunt uneori dominată de informaţie, mă simt inferioară prin faptul că nu voi supravieţui în aceeaşi măsură timpului. Aş putea, în cel mai fericit caz, să aduc ceva nou. Probabil ar fi o constantă care intervenind într-un sistem de referinţă, ar face nemăsurabile toate mărimile(fizice sau mai puţin fizice). Uite, ca şi acum, când zic că nu vreau să îmi raportez performanţa la nimeni şi la nimic. S-ar fi rezolvat foarte simplu dacă în calcularea GPA-ului meu (a.k.a media) aş fi introdus constanta asta ipotetică. Ar fi dat o eroare, care n-ar fi fost 'mai eroare' decât în cazul altora.


Acum realizez că paragraful de mai sus e combinaţia aberantă între euforia trecută a zilei de 19 noiembrie şi sictirul actual, proiectat pe fondul celor două domenii de activitate în care m-am infiltrat(ştiinţe sociale şi literatură) şi al rămăşiţelor mate-fizice din liceu(sau ereditare). Nu pretind dezvoltare multilaterală.

Un alt argument pentru acea fericită zi ar fi fost double-anniversary-party-ul la care am luat parte: lume bună, minţi luminate, conflicte pur intelectuale cu tiramisu şi rămăşiţe de teribilism. Luciditatea nu mi-a fost favorabilă. Aş fi fost interesantă poate dacă aş fi aberat ca acum sau dacă aş fi emis ceva util (nu mi se întâmplă în condiţii de luciditate).

Nu în ultimul rând, a fost o zi foarte zi fiindcă mi-am dat seama de unele slăbiciuni, şi de simplul fapt că e greu să te menţii şi la stadiul de om integru(care aparţine la Z*). Şi o mică răceală te poate târî până în stadiul de transă, până într-atât cât să îţi dai seama că depinzi de multe...
Şi când eşti ignorat poţi trăi bucuria (sadică, s-ar zice) că eşti ocolit sau uitat de cineva, dar totuşi acel cineva întreprinde o acţiune împotriva ta...deci contezi!


Nu ştiu cât contez eu pentru ceea ce voi fi peste o lună-două sau peste câţiva ani. Nu ştiu dacă planul meu cincinal dă doi bani pe cine sunt eu acum. Dar dacă am 'emis' o aspiraţie, chiar şi fără a avea argumente concrete, contează că mintea mea a debitat până acolo.
De exemplu, prin simpla asociere cu personajul unui film (demnă în aceeaşi măsură şi de performanţa unui actor şi de plictisul babelor care croşetează uitându-se la telenovele) m-am văzut şi eu la casa(a se citi 'viaţa', în funcţie de gradul de adâncime al cugetării) mea, peste vreo câţiva ani. M-am întors la ipotezele care mi-ar fi alimentat acel statut : absolventă, cu sau fără lauri, de la o universitate respectabilă, căutând angajatori într-o lume aproape ...007. În acel context m-aş fi văzut ca un roboţel amfibian fără brevet pe invenţie. Încă neadaptat, cu atuuri şi frustrări, cu mecanisme prea complicate ca să îşi poată purta singur de grijă. Încotro o apuc, cu câte cepe degerate valoare?

Presupunând că exerciţiul de formare început acum 3 luni va avea în continuare aceeaşi intensitate, dar şi acelaşi consum nervos, probabil că aş valora o căruţă-două, cu vârf! (de cepe degerate). Dacă interludiile numite vacanţă, plictis sau depresie vor interveni negativ, e sigur că valoarea mea intelectuală va scădea la o coşarcă(pfai ce mi-era de dor de cuvântul asta).
Vorbind de gradul inteligenţă emoţională, n-aş garanta că aceleaşi forţe, aplicate cu aceeaşi intensitate ar duce la rezultate similare. Ar duce, mai mult ca sigur, la confuzie, atâta timp cât s-ar anula reciproc (parţial), pe intervale nedefinite. Dacă roboţelul amfibian ar fi supus unei socializări hibride, probabil că şi-ar demonta singur piesele şi ar pleca! (Nu se ştie cât de mult va evolua tehnica pe parcursul planului cincinal mai sus invocat).
Nici nădejdile mele de bine şi prosperitate pentru următorii ani nu sunt măsurabile. Probabil că respectiva constantă se activează doar în condiţii inactivitate cerebrală. Probabil că mă voi simţi mai în siguranţă dacă am să privesc doar la câteva zile/luni înainte, atât cât poate vedea roboţelul fără ochelari. Acum văd 24 de zile până la vacanţă, văd o sesiune, văd cam 10 nopţi nedormite, dar şi Sărbătorile. Parcă aş aţipi puţin până atunci, dar mi-e că vine moş Nicolae peste vreo 10 zile...

Refugii

Învăţ. Nu tot timpul în scopul pentru care am venit aici, ci pentru înţelegerea unor lucruri mărunte care ar putea însemna...salvarea. E atât de obositor să fugi de tine prin locuri pe care nu le cunoşti încă bine, printre indicii false ce te-ar putea pierde.
Pentru asta există refugii, un fel borne kilometrice care îţi dau speranţa că drumul ales nu e unul greşit.
Pentru asta există învăţături în lucruri mărunte.
Le-aş pune pe toate într-un ghid, pe care, însă, nu ştiu cât de des l-aş folosi mai departe. Sunt lucruri care o dată învăţate, nu merită trăite la fel, ci redescoperite. Ca mersul pe bicicletă.
De curând am învăţat (sau reînvăţat) să patinez. Dacă aş fi fost singură pe patinoar, m-aş fi simţit mult mai nesigură, dar privindu-i am prins curaj. Era ceva tânăr în privirea tuturor - mulţumirea de a şti treptat ceva nou, de a redescoperi. Starea intermediară între 'a şti' şi 'a învăţa' îmi dă tot timpul senzaţia unui urcuş controlat, îmi dă siguranţă. Poate chiar aş vrea să uit să patinez până data viitoare...
Mai de curând am încercat să cad: 'Încercat', cu sensul de ceva nou.'Cad', cu sensul de buf!. Am fost imediat supărată pentru neatenţie, pentru grabă, dar mi-am dat seama că se putea mult mai rău. A fost doar o atenţionare blândă, prin care mi-am putut exersa calităţile de autoterapeut, să zicem.
Mai sărbătoresc şi oamenii, şi...îmbătrânirea lor. Implicit pe a mea. Îmi aduc aminte de aniversările mele, de fiecare stare a fiecărei noi vârste. Nu îmi place să cred că la anul pe vremea asta o să am alt prefix. Mă bucur că sunt încă printre cei mici, că sunt freshman, dar prevăd o schimbare de atitudine la anul prin septembrie...la vremea când o să înceapă a plânge bobocii.
Dintre toate aşa-numitele refugii, somnul rămâne în fruntea listei. Mă amăgesc cu antidot brazilian, dar când rămân cu datorii mari faţă de pernă, devine nasol.
Îmi merit şi eu sfertul de vis, şi dorul de gând.

Full life

Dacă tot s-a terminat sesiunea de midterms, mi-am permis ....treacă de la mine!...o hyper-relaxare de weekend. După prestaţia de joi, la mate, şi cea de sâmbătă, la germană, am simţit nevoia de a ieşi în lume (a se citi "la-clătit-ochii-prin-vitrine"), şi n-am fost deloc dezamăgită de alegere. Poate doar puţin: inflaţia prematură de marafeturi pentru Crăciun, de ornamente, de moş crăciuni consumă câte puţin din adevăratul Crăciun. Dar, dacă privesc altfel, sărbătoarea şi vacanţa chiar se apropie, încât, chiar acum când scriu AMR-ul arată 999 ore până la acceleratul 1653.
Petrecerea aniversară de sâmbătă noaptea "s-a lăsat cu delta":lume pe care nu am vazut-o vreodată prin campus şi-a făcut apariţia din negurile sesiunii, petrecând în stil mare şi ... multicultural. Până acum 2 luni şi ceva mi se părea de neimaginat o "horă"pe RnB, jucată de toate rasele pământului (fără pieile roşii!); acum nu mi se mai pare...
Se pare că sub influenţa etililor, exponenţii tuturor culturilor reacţionează la fel: supralicitarea cu bere, lichioruri, chestii tari şamd. i-a făcut pe toţi mai...open-minded şi mai sociabili, sub diferite manifestări.Una extremă a fost o amnezie temporară care să te facă să uiţi engleza şi să începi să zici că vrei acasă pe limba ta. Toate acestea s-au întâmplat până la răzvrătirea vecinilor care ne-au convins doar să mutam petrecerea la "The Other Side" sau, după posibilităţi, în camere private. Atmosfera dictată de ritmuri techno (aşa se zice?) sau hip-hop m-a ţinut pe ring până pe la 3 jumate.
Speram să găsesc în cămăruţa mea un surogat de atmosferă familială, linişte, un ceai şi un dush fierbinte. Primul pas făcut peste prag m-a lăsat straight face. La "noi"(că estem două) în apartament se fuma shisha/narghilea, cu acordul colegei şi cu prezenţa extraordinară a doi dintre sărbătoriţii de la party. N-am acţionat pe principiul "ordine, disciplină şi rigurozitate", dar am calmat spiritele, deja îmblânzite de tiutun, cu un exerciţiu de diplomaţie.
Epilogul poveştii de ieri se extinde până în momentul de faţă: duminică, 10 ore de somn, cu pauze de bun simţ, pentru mâncare şi vorbit acasă. Colega, trezită din euforie, era gata să-şi facă sepuku dacă nu o iertam pentru cele întâmplate în zori. Am iertat-o,că altfel îi faceam eu voodoo. Încă o serată cinematografică mi-a ruinat iniţiativele măreţe pentru teme şi bună organizare a săptămânii. În schimb, am văzut Bankok Dangerous (Cage în rol de semi-Bond) şi Dirty Dancing 2 (normal, pe 1 nu-l văzusem) într-o atmosferă cozy cu iz de vacanţă...Ce să fac dacă n-am fost acasă de hram?!

martina topley bird, baby blue

Mult timp

Când inspiraţia e invers proporţională cu timpul liber, nu dă bine la blog. Dar vine o vreme când trebuie sacrificate şi timp şi inspiraţie doar pentru câteva gânduri cu tine, gânduri care să te trezească. Nu reproşuri, nu laude, doar un gând limpede , care să te readucă într-un timp prezent.
De multe ori te uiţi undeva în urmă, printre teancuri de hârtii, printre orele irosite cu şovăială, sau printre miile de feţe cu care ţi-ar fi stat mai bine atunci când plângi.
Te macină ceea ce va fi. În loc să întrebi "Cum?", îţi răspunzi cu "De ce?". Te-ai obişnuit să spui "acasă" unor ziduri, între care nu-ţi poţi face loc şi pentru suflet. Numeri ce zile ţi-au mai rămas, şi realizezi că treci odată cu ele.
Vezi chipuri. Le zâmbeşti înapoi, cu iluzia că ele te-au văzut într-adevăr. Răspunzi mecanic la întrebări pe care le auzi a doua sau a treia oara. Nu iei parte la voci, nu te mişti, rămâi în tine cu mustrarea simplă că ziua aceea a fost.

Iulia Gusatu - Buna dimineata mama

Bitter shine

Head on the floor and only one dream´s broken.
Fall asleep remember what she told me.
Lean on my wall tell me how it should be
till it´s crashed, but only one dream's broken"

Tenfold Loadstar - Sun and Rain

Not me

Lumea îmbătrâneşte şi fără urări de "La mulţi ani!" trimise pe facebook. Totul e să ştii când e ziua ei.
Nu prea ştiu la ce să mă aştept de la mine. Îmi fac zilnic atâtea surprize, încât ajung să nu mă recunosc. Deja schimbarea de fond şi de oameni s-a ameliorat. Nu e rutină, e doar obişnuinţă cu schimbarea. Îndrăzneam, la început, să îmi fac vise legate de ţinuta academică, de social life, de oamenii; acum, parcă n-aş risca să îmi promit nici că îmi voi termina temele la timp. Tot ce era motivaţie şi râvnă de freshman poate fi înecat cu o singură privire în urmă - din câte îmi amintesc, nu îmi propusesem să devin un zombi ISS, nici un tocilar a cărui singure achiziţii să fie dopurile de urechi pentru orele de privacy cu readerul de Mass Beliefs, dar nici 'a party dude', cu preocupări intense pentru outfitul de sâmbătă seara. Mă îngrijorează faptul că media pe care eu incerc să o stabilesc între aceste două extreme nu seamănă deloc a echilibru. E doar mers împiedicat pe sârmă - deci, şi riscul de a pica la fiecare pas şi de a-şi zdreli soclul clădit cu sudoarea frunţii.
Am deja un feedback de la primele 3 evaluari pe semestrul asta. Dacă pun la socoteală doar home school electives (aka, chestii de la profilul meu) sunt cam la gradul 'bine', dar dacă mai adaug prestaţia la mate (cu sau fără ultimul quizz :P), ating gradul 'Bbine'.
Azi, la ora de CPS, chiar înainte de a ne livra tezele corectate (apropo, toate rezultatele sunt confidenţiale), o duduie mai palidă a leşinat. Nu vă spun ce faţă a pus dom' profesor şi în câte minute a venit salvarea. Reacţia mea a fost ceva de genul straight face, cu nevoie acută de aer. Mi-am zis în gândul meu că biata fată a avut noroc că era nemţoiacă, încât, şi după o stare de şoc, a putut să le explice 'live' medicilor ce s-a întâmplat. Mă aşteptam, după faza asta, să se repete incidentul la scară mai mare după aflarea rezultatelor. Dimpotrivă, lumea a răsuflat uşurată şi cu un punctaj la limita de trecere.
Am încercat să nu fiu nemulţumitul căruia să i se ia darul şi, într-un fel, am fost răsplătită - Cu un gând bun ...şi un blush în obraji.
Oscilaţiile agonie-extaz nu au putut fi normalizate decât cu un Ritter Sport 71% cacao la ora 10 pm.(aşa e scris pe reţetă!) Rezultă o noapte lungă, cu aproape 100 de pagini de citit, pentru o prezentare onorabilă mâine. E miercuri deja, aşa că ţineţi-mi pumnii!

B-day happy, Jacobs!

Uite aşa, printre aniversări şi petreceri de sfârşit de săptămână, a fost şi ziua lui Jacobs, universitate care m-a luat sub oblăduire de vreo 2 luni. Founders' Day s-a lăsat cu bal, cu băgare în seamă (până şi în severy, ne-au răsfăţat hardcore cu mâncare în cantităţi masive, cu flori pe masă cu dulciuri la greu...yummy!), cu ore mai puţine.
A început frumos, fiindcă a fost luni. Minus 3 cursuri în orar, compensate, însă, de singurul rămas, matematica şi ale ei sume Riemann, ce m-au bântuit în quizz. Feedbackul va veni curand, odată cu următoarea expertiză în domeniu (muhaha!)
Dacă e vorba de lene, şi de tărăgănat teme, balul a fost un pretext cât se poate de favorabil: somn de frumuseţe, probat haine, potrivit gablonţuri - un piţipongism docil şi educat, valabil doar pentru o după-amiază scutită de teme.
Am fost scutită de ridicol la bal, m-am simţit foarte bine şi în ţinută de seară, şi printre români şi printre străini. Atmosfera a fost kinda' familiar, cu slabe intruziuni de muzici arănbiste şi nedansante.
Într-o interpretare mai elevată a evenimentului, aş fi remarcat nobila detaşare de cotidian a celor ce sunt aşi şi în academic matters şi în distracţie. De prea multe ori mi se întâmplă să fiu pe lângă cu ambele-amândouă, dar de data asta mi s-a părut că am bifat măcar una din cele două opţiuni.
Mi-a placut, din nou, die deutsche Punctlichkeit: fiindcă a doua zi trebuia să 'intrăm în normal', petrecerea s-a încheiat la 12 pm fics, aşa cum scria în program. S-au aprins luminile, s-a contractat pupila, s-a aplaudat, s-a restabilit echilibrul pe tocuri, s-au pornit graţios spre cămăruţă....s-a minunat de viitorul măreţ care avea să înceapă chiar de marţi dimineaţă.

Caught in the Middle

Ce-a trecut e bun trecut, dar încă pe atâta urmează. Sunt fix la mijlocul şederii mele aici, după 60 de zile de agonie studenţească, în val-vârtejul primului semestru la Jacobs. Metamorfozarea în ISS*-zombie, încă incompletă, m-a făcut să gândesc cu o viteză inconstantă, oscilând între somn şi fake-vigilenţă instaurată de dictatura cafelei. Sunt tot eu, dar cu câteva ajustări în materie de self-esteem, încadrare în deadlines şi somn împiedicat.
Nu doar eu am fost cea care numără AMR-ul, ci mai ales cei de acasă. Sunt atât de norocoasă să trăiesc în secolul asta şi să vorbesc cu ei în fiecare zi, încât să nu îmi mai fie atât de dor! Mă tenta, şi încă mă tentează, ideea unor scrisori veritabile, scrise cu grijă, închise în plicuri cochete, trimise la atâtea gânduri distanţă. Sună din nou foarte sec şi impertinent, dar nu am timp pentru arrrrtă.
Nu reuşesc să mă ţin de planurile after-mid decât în foarte mică măsură. (am bifat operaţiunea filmu' de duminică seara, redecorarea - de fapt, curăţenia - camerei, şi 2 nopţi cu câte 7 ore de somn). Fiindcă am fost cu_minte, am primit propriul şi personalul permis de rezidenţă în Germania, odată cu permisul de angajare (aş zice "de muncă", dar sună a căpşunar ) - o hârtiuţă roz, "gay, dar utilă", cum zicea colega.
Trăiesc parcă aceeaşi zi de miercuri, plină de ore, de sictireli, cu mâncare proastă la prânz, cu certuri minore şi resemnări în flash-backuri. Respir.
___________
*Integrated Social Sciences, my major

Şi următoarele...

Începutul prăpăstios al sesiunii s-a dovedit a fi mai puţin bloody decât mă aşteptam. Aşa cum spuneam mai devreme, odată trecut primul examen am simţit că pot să respir...cât pentru următoarele două din săptămână. Marele paradox a fost că la franceză unde n-am învăţat absolut nimic şi la (M)Ass Beliefs unde am învăţat o noapte jumate, am avut o prestaţie pe care nu doar eu o calific drept "high", ci şi rezultatele.
Nu se rezuma totul la 3 exămuţe...
Vineri seara o relaxare forţată s-a impus: party la "The Other Side", vestitul club(a se citi "bar") al universităţii. Spun "forţată" fiindcă era seară Arănbi, care mi-a priit doar în măsura în care 'oamenii mei' au impus atmosfera, şi nu muzica. Halul în care m-am zbânţuit ar fi avut un efect benefic asupra somnului din noaptea respectivă, dacă "Moving Party"-ul de vis-a-vis nu şi-ar fi cerut drepturile. Am adormit la 5.
Sâmbăta s-a lăsat cu morcov: risărci peipăr pentru International Institutions, ţidulă care, cică, are funcţia unui mid-term. Cum nu mă împac prea bine cu deadline-urile, am reuşit să termin de scris cu 10 ore înainte de ora limită, evident, pe riscul meu. A fost foarte interesant să citesc singurică în sala de lectură, şi să privesc pe geam la cross: nobila sudorificare a mobilzat o masă consistentă de masculi feroce dornici să-şi testeze rezistenţa pe 5 km de gâfâială în jurul campusului - o privelişte interesantă.
Duminică am fost complet absentă de la orice formă de manifestare academică. Mi-am rezervat timp de lene şi de văzut filme. Ză "girl evening", a cărui gazdă formală am fost (de fapt, camera mea), s-a lăsat cu consum masiv de pizza, ciocolată (Ritter Sport ...yummy) şi vin, în timpul vizionării unui horror sec - All Boys Love Mandy Lane - care nu mi-a mişcat niciun rid de pe faţă.
Efectele secundare s-au văzut de pe la începutul săptămânii...am binevoit a mă trezi doar cu 1 minut înainte de începerea cursurilor.... Un debut sprâncenat, de luni dimineaţă.

Primu' egzamen

Da, mi-a fost dat să trăiesc şi această experienţă inedită din viaţa de student, în fond, una esenţială pentru conduita mea academică. Bilanţul pregătirii pentru mid-termul de la CPS a constat intr-un total de 3 ceşti de cafea x 7 zile de învăţat pe brânci = somn 2-3 ore pe noapte, daydreaming la cursuri(de fapt, o stare de transă), 300 de pagini recitite, 50 foi cu notiţe, 2 pixuri consumate.
Asta, pentru un amărât de mid-term, care contează 40% din 'media' pe semestrul asta, la obiectul respectiv. Având în vedere că am 9 cursuri (minus 1, fără note), importanţa examenului ar fi fost de 4,4 %. ... în schimb, am senzaţia că peste 4,4 % din neuronii mei au suferit şocuri şi leziuni grave.

Atmosfera de examen, fără obsedanta sigilare a tezelor şi supravegherea ostentativă anti-copiere, mi-a priit. Cred ca şi dacă ar fi ieşit proful din clasă nu ar fi copiat niciunul. Mai arunca şi nenea Matthijs câte un ochi către sală, dar fără să ne bănuiască de fraudă.

Am trăit pentru pentru prima dată senzaţia de lapsus obsedant în timpul unui examen, similară cu cea pe care ţi-o dă o sunetul unei unghii ce sgârie sticla. Mai dur a fost că mi-am amintit răspunsul, fără niciun ajutor, exact după ce am închis teza :|

Seara de după examen a fost închinată descărcărilor nervoase, sub multiple forme...Bine că a trecut, rezultatul contează mai puţin.
Epilog: dimineaţa zilei de 15 octombrie a.c. a stat sub semnul unui onirism degenerat; după 5 ore de somn, mi-am luat o extra-raţie de 30 de minute, care avea să mă coste un "mAss Beliefs" înceţoşat, de ora 8 (:|

De ce sunt în stare colegii de palier...

Planuri

Lucruri de făcut după sesiune (aka la sfârşitul acestei săptămâni şi, apoi, după 8 noiembrie):

- de revăzut Vanilla Sky, de terminat sezonul 4 din Lost , de început sezonul 4 din Prison Break
- de mers la shopping (în Bremen şi Hamburg)
- de vizitat portul din Hamburg şi plaja din Bremerhaven
- de răsfoit albume de artă din bibliotecă, cărţi bune şi autori post-moderni (exploatat latura pozitivă a şoricitului în bibliotecă)
- de dormit 8 ore pe noapte
- de gătit româneşte cu fellow Romanians din Campus
- de vizitat cimitirul din Vegesack şi Knoops parc
- de citit Întoarcerea din Rai şi o carte-două de Amelie Nothomb
- de scris în fiecare zi pe blog
-de redecorat camera

Cozy song

Acum aproape un an începea festivalul "Toamnă la Voroneţ"...bune vremuri atunci! La proiecţia de diaporamă am auzit pentru prima oară cântecul astă, şi l-am reascultat, din întâmplare, ieri pe Radio3net. Se potriveşte extraordinar de bine stării mele de acum, şi, în general, sesiunii.


Spitalul de nebuni Daniel Iancu

Toamnă cu gust de cafea

Dacă toate serile se închid cu tăceri şi cu un zâmbet amar, ajungi chiar să te temi de bucuriile neaşteptate ce ar putea veni. Nu poţi ieşi dintre pereţii pe care ţi-i ridici împrejur şi tot mai sus, cu fiecare zi ce trece. Nu îţi clădeşti nici uitare, nici izbăvire, doar mândria păgână că ai supravieţuit propriilor patimi.
Te sperie săptămâna ce urmează, deşi eşti convins că ţi s-au întâmplat şi lucururi mai grele decât o sesiune. Te mulţumeşti cu două ore de somn din (da, îţi aminteşti că ai promis că nu o să se mai întâmple, şi e din nou "ultima dată, promit!"), chiar cu o singură ceaşcă de cafea. Trăieşti foarte intens "sindromul femeii de serviciu": îţi găseşti tot felul de nimicuri de făcut prin casă, şi tot amâi marea confruntare cu biblia cps-ului(aka Comparing Political Systems). De exemplu...
Ţi-ar prinde bine să faci puţină curăţenie prin cameră şi să lustruieşti oglinda din baie la ora 4 am. Trebuie să verifici mersul trenurilor la nemţi, să vezi cu cât a crescut preţul la biletul de avion pe care l-ai luat acum o lună pentru întoarcerea în ţară(ca să te convingi că ai făcut o afacere bună), să citeşti ziarul, să verifici a 5a oară mailul şi contul de facebook, să îţi plângi de milă pe messenger, să aberezi pe blog.
Ieri nu a fost chiar aşa...
Efectele nesomnului nu ieşiseră încă la iveală, şi într-o stare de transă mă puteam bucura de weekend. Am reuşit să mă trezesc, la fel de devreme ca şi în cursul săptămânii, şi mi-am croit uşor drum către lăpticul cu cereale de la micul dejun - e cea mai dulce parte a rutinei...

Ajungeam , mai demult, să nu mă pot bucura de momentele de linişte sufletească, nici de o clipă de meditaţie, fiindcă îmi erau prea la îndemână. În schimb ieri, la Liturghie (prima departe de casă, prima după o lună jumate), am trăit din nou o bucurie înălţătoare şi smerită, luminată de gândul că minunea s-a abătut din nou asupra noastră...

După amiezile şi-au găsit un nou loc pentru lene şi învăţare(chiar în ordinea asta) - biblioteca. Fiindcă în cameră, chiar dacă e a mea şi numai a mea, pătuţul e o tentaţie prea mare pentru somnic şi mă distrage de la lectura intensă, am convertit sala de lectură într-un spaţiu de autoconstrângere. A fost parţial eficientă alegerea. Cea mai utilă parte e că am descoperit nişte cărţi şi nişte albume de artă numai bune de răsfoit după sesiune, tot în bibliotecă, dar într-o atmosferă mai degajată.



În stilul ăsta continui planurile pentru after-mids. De exemplu, meciul de aseară a fost o avanpremieră a ceea ce va urma începând de duminica următoare. Am urmărit şi nu prea evoluţia naţionalei în faţa Franţei; oricum, ne-am conectat online la Antena 1 abia după ce românii dăduseră cele două goluri. Mi-am luat pastila de râs pentru sâmbătă seară, răstâlmăcind,împreună cu amicii mei, comentariile pe marginea jocului. Rezultatul jocului a fost prea puţin important, bine că n-am luat bătaie! Furaţi de magia micului ecran, la care niciunul dintre noi nu privise de cel puţin o lună jumate pe un canal românesc, am continuat să ne uitam la reclame şi promo-uri, toate Made in Romania. Apoi am trecut pe stand-up comedy autohton, deci Cafe Deko (ştiţi voi, diateza reflexivă şi Eminescu, 2 bucăţi de ler, cum rezolvi toate problemele în două cuvinte...şi altele)

Având în vedere că nu dormisem decât 2 ore din ultimele 40 , aveam toate motivele să îmi duc cartea de CPS la nani şi, simultan, pe mine.
Duminica începută fără cafea nu a durat decât până la 2pm: iar am picat buştean(ă) într-un somn năuc. De la mood-ul d'apres-midi până la a freca menta, nu a fost decât un pas -cina şi bârfele aferente. Aşa că, fraţilor, urmează o noapte lungă, şi o săptămână foarte grea.
Mă consolez cu peisajul de afară (watch the pics!) şi cu cel de mai prin preajmă
Toamna nu e chiar aşa de amară.

De veghe

Când n-ai să mai chemi din urmă nici amintiri cu ploi şi toamne, nici seri din iatacul verde,
Când n-o să plângi la fiecare clătinare a viselor tale,
Când o să trăieşti din tine...

O să-mi poţi cere să-ţi fiu umbră, călăuză şi rădăcini.
N-o să mai tremuri în somnul de neguri, căci tâmplele mele te vor hrăni de gânduri.
Îmi vei fi sălaş, îţi voi fi lumină.

Printre ploi

Când te gândeşti că ai lăsat în urmă abia două ore de somn, că săptămâna viitoare ai trei midterm-uri, două "referate":P (mi-era dor să folosesc conceptul asta) şi că mai vrei să citeşti ceva şi pentru sufleţelul tău, parcă e tot mai greu să începi o nouă săptămână cu optimism. Te hrăneşti cu gândurile de weekend, trecute deja în rândul amintirilor, şi tot speri că va mai ţine soarele de toamnă pentru o plimbare pe sub castani.
Mi-era atât de dor să scriu ceva pe blog, chiar nimicuri şi gânduri repetate ; acum o fac pe răspunderea mea şi a celor, în total, 500 de pagini de învăţat până vinerea viitoare. Mă deranjează că zilele, cât or fi ele de monotone, se succed după o lege a compensaţiei, care trasează atât de clar ups and down-urile itinerarului studenţesc.
De exemplu...
Vineri am sărbătorit în mod patriotic-de-mprumut Ziua Unificării Germaniei - zi dragă sufletului meu pentru faptul că m-a scutit de două cursuri semi-matinale. Având în vedere că nici la anul, nici peste doi ani nu voi avea o zi de weekend în plus din acelaşi motiv, merita să o trăiesc mai intens. De fapt, a fost o zi a pregătirilor pentru măreaţa escapadă la Hamburg.
...somn puţin sau chiar deloc, procrastinating homework and learning, şi multe, mult prea multe speranţe.
Sâmbătă în zori, după nici mai mult nici mai puţin de 2(două) ore de somn, am fost cel mai mai matinal enoriaş, fidel sandwishurilor improvizate din mâncarea Aramark. Nicicând nu mi s-a părut cafeaua mai amară decât în dimineaţa aia -banală doctorie antisomn, de care m-aş fi lipsit cu drag doar ca să aţipesc şi eu într-un tren nemţesc. Am fost foarte mândră de punctualitatea grupului, cu toate că era cât pe-aci să pierdem trenul - ne-ar fi costat 20 de minute de aşteptare în plus, pe un frig de 7 grade.
8 omuleţi, pornim la drum :D
Între veghe şi somn, discutăm pentru a mia oara problema midterm-urilor: orice cuvânt rostit la întâmplare, de oricare dintre noi conţine o referinţă externă către acest subiect tabu. Chiar argumentul care mi-a decis înrolarea în operaţiunea 'Hamburg- 4 octombrie' a fost legat de ...conduita mea academică: dacă tot am şanse să nu trec "acel" examen, măcar merită să ştiu că am pierdut timpul de învăţare pentru o cauză nobilă- să îmi cunosc patria-mumă-vitregă.
Am încercat să mă detaşez de context, să mă bucur că nu am o oră limită de întoarcere, să mă bucur de cei din jurul meu.
Poate că am reuşit, până în momentul în care senzaţia de nou, de imens, de...altfel a fost copleşitoare. Doar priveliştea unei soooo gara m-a lăsat fără vorbe, la fel şi ritmul bine măsurat al trecătorilor de pe peroane. O asemănare cu Gara de Nord am putut găsi decât în privinţa trenurilor - tot pe şine merg. (nu, nu s-a apropiat niciun meseriaş de mine, care să mă întrebe dacă nu cumpăr cu cinci sute de mii o cameră de filmat)
Degeaba mă străduisem să încropesc o hartă, să îmi organizez măcar mental itinerarul... Mi-ar fi fost de-ajuns să citesc câte ceva despre oraş, ca să îmi dau seama că mi-ar trebui pe puţin o săptămână să-l cunosc câtuşi de puţin. Nu mi-am agăţat nici gâtul de aparatul foto, nici ochii nu mi-i am clătit prin vitrine, m-am luminat doar cu chipuri şi cu zâmbete. (oricum, o să primesc cât de curând şi poze de la tovarăşii de drum)
Locurile vizitate, cu nume şi date istorice le-am cam uitat instantaneu. Am rămas în minte cu imaginea ploii stârnite din senin, ce n-a înecat nici o rază din soarele de toamnă. Priveam parcă două peisaje suprapuse, peste care treceau holograme a două mulţimi de oameni ce să se intersectau fără să se recunoască.
N-am regretat că mi-am uitat umbrela acasă...

S-a terminat şi weekend-ul prelungit, înecat în delirul adolescentin al primei toamne petrecute ...departe.

Erată

Nu, n-am uitat dulcele târg al Ieşilor... Doar că nu exista un monument dărâmabil şi cu valoare studenţească. Oricum, drajii mei, sî nu tăieţi teiul lu' Eminescu, că cine ştie ce geniu pustiu îl bântuie. Nu-l alungaţi, că vă piere tătă inspiraţiunea.
Urările erau pentru tot neamul studenţesc, şi le înoiesc dacă tot am făcut erată: Cât mai mult timp pentru voi, cât mai multă răbdare, cât mai mult zâmbet pentru cei din jur.

Joke

...Ia uitaţi ce ad apare pe pagina de yahoo Deutschland:


Având în vedere că şi pagina a căpătat o nuanţă foarte...(o ne-nuanţă!), nu pot decât să apreciez că web-designerul Yahoo Germania e o blondă, care citeşte tabloide româneşti; numai în alea apar reclame cu Dacia Logan/ Sandero ca să ocupe spaţiul între "articole".
Cum să pui tu, ţară cu ditamai industria de maşini, reclamă la o conservă fabricată în România? O iau ca pe o glumă...

Solidaritate studenţească

Sub sloganul " venit-a ziua de asalt" , mă alătur bobocilor studenţi, foşti colegi sau amici care mâine încep faculta. Cele 5 săptămâni pe care le am la activ ca studentă mă fac să privesc altfel ideea noului an universitar.Asta fiindcă situaţia devine albastră când ştii că peste două săptămâni începi prima sesiune. Nu, nu e amuzant deloc!...Prima şi ultima sesiune nu se uită niciodată:D
Îmi place să reflectez asupra dialecticii freshman-boboc. Eu, cică sunt freshman(-iţă....în variantă românească), adică "un om(?) proaspăt", teoretic. Ideea de "nou/proaspăt"e deja perimată, însă un boboc, nu poate ...îmbătrâni la fel de repede ca un freshman.
Aşa că...vreau să vă urez un an bun! Inspiraţie, răbdare, orizonturi largi, mulţi prieteni/prietene noi .Pentru cei din Bucureşti, aveţi grijă să nu cadă bila de pe ASE;pentru cei din Cluj, păstraţi-l pe Iancu pe statuie; ambele au o funcţie esenţială!
Big hug! Baftă!

Typically...

6940

Zilele se adună odată cu toamna, şi tot ce văd în urma mea e urma orelor trăite în afara de mine însămi. Trec şi eu. Am împlinit ieri 19 ani, 6940 de zile de viaţă - a viable die-able age!
Nu am cutezat să scriu despre mine chiar ieri, deşi a fost o zi foarte plină pentru mine, worth remembering pe blog.
Despre anii aceştia voi ştii să vorbesc "de bine" doar atunci când încă pe atâţia se vor aduna. Acum îmi sună ciudat. Nici 18, pragul în care eşti adult cu acte, nici 20, să zici că ai prefix nou. Nimic în afară de 1 şi el însuşi nu-l împart-19 e o trădare a adolescenţei, o mască falsă a responsabilităţilor de adult. O vârstă la care nu simt altceva decât că mă ascund în continuare de mine. Am simţit emoţia a ceea ce toţi numeau "ziua ta", am căutat poate prea adânc motivele unei adevărate bucurii şi am rămas indiferentă faţă de lucrurile mărunte care îmi erau atât de dragi.
Aniversarea s-a măsurat în număr de urări mai mult sau mai puţin sincere, în mofturi tolerate şi mici surprize. Totul a început chiar de la ora când am văzut lumina ...nopţii, fatidicul 12!
Mişcare mare pe hol, uşi trântite din minut în minut (cel puţin!). What, my feather, was happening? Bătaie în uşă. Supranumita "Ombilico-del-mondo" îmi spune că iese fum din bucătărie şi să merg să văd ce se întâmplă.
[...]
Suflu toate lumânările odată, după bine-meritata dorinţă. Lumânările erau în tort, şi nu de la ele ieşea fumul. Mi-au cântat 13 necunoscuţi "Happy Birthday!" şi m-am simţit aproape de toţi cei dragi.Nu mi-a lipsit nici "La mulţi ani!"-ul tipic. Evident că am fost foarte surprinsă de gestul lor, şi nu-mi puteam reveni din şoc nici după ce am dat gata tortul (împreună!). Am mai zăbovit prin cameră mult după miezul nopţii, îngrijorându-mă pentru prestaţia la cursurile de dimineaţă.
Eu zic că m-am descurcat onorabil la testul de mate, de la ora 8, în schimb, mi-am permis să dau skip unui curs de la prânz, aceasta fiind şi prima tentativă de sabotaj al conduitei academice, pe care am întreprins-o.
Ziua mi-a adus mult soare printre jaluzele, aproape ostentativ faţă de vremea de acasă. O toamnă aproape stridentă se agaţă prin stejarii din curte. Încă nu cutez să mă apropii de castan. E o durere prea amară în frunzele şi în fructul lui.
Am aşteptat seara în frământări, cu gândul plecat la ce va fi, cu teama că mă voi împiedica din nou de mine.
Am suflat în lumânări, pentru a doua oară, fără a trişa: de data asta aveam în preajmă, urători de "La mulţi ani!" mult mai plauzibili: aproape prieteni. Mi-au fost alături la toate semi-gafele serii de 25 septembrie, mi-au cântat (în strună), mi l-au botezat pe Matthijs. (photos and explanations coming soon!).
La câteva ore după miezul nopţii, când lumea a plecat să-şi găsească pătuţul, mi-am dat seama cât de mult ne-a fost afectată bună dispoziţia de cursurile de a doua zi, dar mai ales de oboseala acumulată în (deja!) 4 săptămâni de studenţie.
Îmi dau seama că I. are dreptate când zice că am devenit "un fel de zombi", după prima lună de şcoală. Atâtea tendinţe extreme ni se îngrămădesc pe cap: somn- de la 3 la 7 am, învăţat sau teme 5-6 ore înainte de nani, orar degenrat pe tot parcursul săptămânii. Râsu-plânsu îşi găseşte cea mai bună aplicabilitate în viaţa de student. Nu vreau să îi descurajez pe ex-colegii care încep luni sau miercuri facultatea, dar ...cam aşa e, cel puţin la mine.
Weekend-ul va trece cât ai zice ISS (n.r integrated social sciences), lăsându-ne pe toţi cu gustul dulce-amărui al unor mărunte bucurii epuizate.
Dar încă e vineri...

Teamă

Se teme de strigăt, de chemări şi de şoapte. Simte în fiecare sunet adulmecarea trecutului şi în vocile de apus un cântec de îngropare, îndemnul către moarte al primului căzut.

Se teme de răsărit, se teme să îşi lase gândurile de noapte. Vede lumina de început, citeşte luceaferii de dimineaţă, dar nu crede nicicând în prevestirile lor. Îşi caută umbre printre glasuri şi loviri de întuneric, de parcă ar fi fost blestemat să îşi cerceteze în noapte pierzania.

Se teme de cuvinte, de vorbele ce i le-am scris atunci, de umbra aurie pe care am vrut să o las trecutului. Pentru el, timpul macină în gol o credinţă oarbă şi frica de a fie el însuşi. Caută acuze şi vorbe reci, imagini care vin şi trec, apoi sădeşte iluzii într-un suflet gol, aproape uitat. Dar nu primeşte decât lacrimi, se face vinovat de ele şi de neajunsul de a fi atât de departe, în mine.

Când nu mai ştii

...de ce eşti vinovat, de ce nu poţi să fii sincer cu tine, de ce renunţi atât de des la tine,
cauţi chemarea , cauţi nimicul mai presus de "este"şi mai jos decât " a fost".

"here’s still a little bit of your taste in my mouth
there’s still a little bit of you laced with my doubt
it’s still a little hard to say what's going on"

Listen.

Şcolăreşte

În vremurile bune, asta era seara care îmi dădea mari emoţii legate de începutul şcolii. Ştiu că aveam deja caietele liniate, eventual ghiozdan nou şi garderoba actualizată.Cu cât am crescut, cu atât mai greu îmi găseam rechizitele, cu atât mai bine dormeam seara dinainte. Emoţiile se pierdeau pe undeva pe drum, nu mai aveam nici grija buchetului de flori, nici chef să mă trezesc dimineaţa devreme. Începeam să văd data de 15 septembrie ca o fatidică intrare în rutină, mecanic început de dezumanizare pe holurile liceului. Apoi începea numărătoarea inversă până la vacanţă.
Anul trecut a fost mai altfel. Pe când lumea îşi lua ghiozdanul în spinare, eu îmi luam rucsacul de munte şi porneam cu un tovarăş de drum pe crestele Bucegilor.
Anul asta, "pe vremea asta", am atâtea teme de nu-mi văd capul, dar scriu pe blog, pentru a răzbuna onoarea mea de blogger timid, precum şi onoarea secundara de boboc la Jacobs.
E prima lună plină pe care o văd de aici, primul gând rece de toamnă. Prea multă tăcere şi plâns clădite pe sub pleoape, prea puţină întoarcere în noi.

Încep să prind gustul

Începutul de toamnă s-a adunat de mult în ramuri. Pe unde trec - încă străine locuri - recunosc ca dintr-o vedenie chipuri de frunze şi lumini de apus, imagini ce mi-au fost de dragi încă de atunci...
Îmi cârpesc zilele de septembire cu câte un curs răzleţ, cu câte o temă. Asta în variantă 'demo'. Full version-ul nu e la fel de user-friendly cum s-ar părea. După prima săptămână de studenţie (mie încă nu-mi vine să cred ; ca să mă conving că sunt studentă, îmi imaginez discuţii între bunici şi vecini pe tema "unde-i nepoata matale?"), îmi iau în serios toate responsabilităţile!
Mă mir că nu am făcut mari eforturi să intru în ritm. Ceasul meu biologic devine brusc responsabil de dimineţile începute cu entuziasm, chiar cu câte o tură de campus cu joc de glezne. Micul dejun consolează noaptea precedentă înecată în teme şi ştiu că fiecare ceaşcă de ceai va purta aroma zilei abia începute. La masă mă întâlnesc întotdeauna cu colegul de vis-a-vis la fel de matinal ca şi mine. Nu prea vorbesc cu restul lumii din servery, prea puţină, de altfel, şi mă nu mă concentrez deloc asupra gesturilor de 'grab and drop food'.
După o ceaşcă de ceai negru, parcă şi lumea prinde contur mai clar. Încep să realizez că trebuie într-adevăr să ajung într-un sfert de oră la cursuri. După două săptămâni petrecute aici, nu mai port harta campusului cu mine. Dar orarul trebuie citit cu mintea limpede dimineaţa...
În drum spre lecture hall (nu-mi ia mai mult de 5 minute), un domn respectabil trece cu bicicleta pe lângă mine şi ne salutăm aproape simultan.
Major:Integrated Social Sciences. Studenţi: mai multe fete, majoritatea blonde capabile şi cochete, băieţi cu aspiraţii filosofice sau politice, indivizi din anii superiori care reiau cursul. Lecture Hall: dotat, cu prea puţină lumină, un loc plăcut pentru somnul de după-amiază. Perdele roşii sau jaluzele prea mate. Prea multe proiectoare şi ecrane.
Intră profesorul. Stupoare: e chiar domnul cu bicicleta.
Course outline, lumea devine interesată..(sau nu, depinde de oră). Intervenţii în discuţie: conflictul din Georgia, cercetarea empirică, wikipedia contestată, 'puteţi să repetaţi?'. Doar reacţii pozitive de la catedră, răspunsuri date fără stridenţă, în limbaj profesional, cu intruziuni argotice, pentru entertainment. Medierea tuturor discuţiilor de fond făcută cu foarte mult calm. Punctualitate? Cred că e un feeling natural pentru orice neamţ, şi implicit pentru restul molipsiţilor de cultura tic-tac-ului. Ora se termină la timp, lumea îşi exprimă entuziasmul printr-o modalitate mai mult sau mai puţin inedită de a aplauda - bătut uşor cu pumnul în masă preţ de câteva secunde.
Drumul spre cămeruţă mai aduce un schimb de impresii. Nu bârfă! Nu se comentează de cum a venit cutare îmbrăcat, ce 'figuri' face proful, cât de grasă e aia din prima bancă. Nu! În schimb, sigur găsim o modalitate şucară de a irosi seara şi de a lăsa temele pentru 'midnight oil'
Ajung în cameră, fie că mai am cursuri, fie că am terminat, sigur îmi mai verific o dată mailbox-ul. Spamurile intra-campus-ice au tot felul de subiecte ciudate. De la "does anyone have a screwdriver?' la informări privind parlamentul studenţilor. E de la sine înţeles că mi-a lipsit mult downloadul, atât timp cât aici nu e permis niciun fel de torrent. Ca un fel de terapie pentru a mă deyobişnui au acţionat spamurile, dar şi laptopul meu care până ieri a fost în comă...Priviţi aici:

Asta a fost ca să îl fac de ruşine!
Dar, tot păţitu-i priceput!M-am descurcat, successfully, să-l doctoresc şi nu sunt nevoită să rescriu post-ul de pe blog din cauza unui astfel de flashback albastru.
Am început săptămâna a doua de şcoală, şi deja îmi fac rezervare pentru avionaş, ca să ştiu că ajung şi eu la timp ca să frământ conzonacii. Deocamdată ideea mi se pare foarte îndepărtată, dar totuşi nu mă bântuie doruri deprimante. Poate şi fiindcă am destul de lucru de pe o zi pe alta, iar timpul se umple ca un cozonac dospit.
Mi-e dor, în schimb, de măruntele tabieturi de acasă. O durere de spate, o migrenă, un acces de violenţă puteau fi calmate de Home Package- o alintare, un masaj, ceva sugestii binevoitoare. Acum găsesc soluţii surogat în atmosfera din cameră. Fac tot posibilul să fie relaxantă şi primitoare.
Scenariul de până acum are şi intruziuni de rutină, dar care sunt total inaplicabile în weekend. Aici, petreceri cu duiumul, karaoke după 'Lady Marmelade' la ora 2 noaptea pe la geamuri, Vecini de palier dezorientaţi care...reciclează sticle de Beck's, alţii, nostalgici, cântă la chitară. Restul sunt sus la Pajama Party, la un biliard sau la filmuleţ. Extra-campusing - în Irish Pub, Chocolate Store şamd.
Deja mă leagă ceva de locurile astea...

Annual Opening

Green mood, fresh morning dreams drown in the morning coffee...1st of September. Office clothes prepared, discreet make-up, shy smile hiding inner tension.
Ceremony begins. President, professors, organizers delivering speeches, students and faculty cheering up. I pinch myself to believe it is true.

I am officially student.(first from my ex-high school class)

Signing the code of integrity and the official book of students was a part of the ritual, and so did the loyalty oath. The few words we all repeated loudly just made me tremble. I remembered again the previous comparison between university and army.
Well, I still don't feel responsibility running through my veins, but it is quite big step towards maturity.

I even took my first courses today - Academic and Professional Skills and French- and even change some courses in my schedule for this week. I consider myself to be very committed to what means academic mission, but I won't make a supreme ideal from high school achievement. I'm really sick of that!
I need a refreshing goal, one to turn on the mechanisms of affection and sensibility. I'm starting to want being myself.

STATUS QUO - YOU'RE IN THE ARMY NOW

Summarizing

The last week of the "politically correct" summer was a great demonstration of what teenage should really mean. I previously spoke about my first day at Jacobs, the people I met, my mood. Now I feel that I've already spent at least two months here, that's because the atmosphere seems to suit me. Diversity, energy, fun, ambition, curiosity, youth are just some of the key-words that come into my mind right now. I try being unbiased when describing Jacobs, but this can't really occur, because I've already started calling it "home". This transition is quite strange, as long as I don't find anyone in my Mercator room to wait me with lunch. Fortunately, the Aramark food is fine (yet)and I don't need more than a minute to get into the servery. Daily scenario is not very typical yet, so I managed to avoid routine, grace to the unpredictable schedule for the Orientation Week. Monday was designed for gates & eyes-opening, as I said. Tuesday, the so-called "Official Welcome Day", began with early sports in the morning. According to the German deadline, I missed the start, because I arrive one minute later where the group should have met. I did my morning sport by myself, so that I didn't have to run countinously for 40 minutes. Instead of this, I enjoy the Green 'Campus Green' at dawn.....breathing in, breathing out.... So fresh and touchable, yet so unreal. After breakfast, we took the official group photo of the entire class. Here is it!


Pretty cool! I'm not that cheerful every day, so you may gonna miss my smile....although this one was a bit exaggerate. (instead of "cheese" the photographer told us to say "whiskey", because it works muck better)
Besides signing papers and getting everything settled I started thing about a way to decorate my room. It seems that I picked the right colors for the beddings as they suit the orange atmosphere instilled by the floor.
The "Big Goodbye" scene took place at lunch and I did my best not to make it look pathetic and overemotionally. I was the one who left home, but not the one leaving. With the illusion of my parents' car going out of campus I didn't feel like leaving them alone.
Wednesday we listened the safety instructions that were very seriously explained and we all have to test our ability to use fire estinguisher on a fake fire. It was quite fun, as I thing nobody had done that before, so that we looked pretty clumsy.
My first academic success came Mittwoch, as I took my language placement test for German and French. The adoptive language proved to be very kind to me, as the quiz wasn't as hard as I had expected. Most of those who came to take the test were absolute beginners, so that only a quarter of us remained in the lecture hall. The general atmosphere of the test time was definitely induced by Romanians who thought that cheating would bring them to a higher level. I can only remember the professors voice warning them not to talk to each other : a neutral tone, yet superior and detached that would have made me blush if I had been warned myself. German dignity contaminated me;)
As for the French test, I was surprised to find in the main question of the test my high school teacher's style. I did I well, I had a nice conversation with the professor, who convinced me that my 7th course for this semester(besides the 5 mandatories and German) would definitely be French. Let me skip the waiting part and tell you that I'm B 2.1 German and C 1.1 French, that means intermediary for the 1st one and advanced for the 2nd.
Somehow I'm not sorry for missing the Social Nights in the ChillOut Zone, because I (we)found many interesting things to do as an independent group.
Maybe the most intensive Jacobian part was the "IUB Rocks Event"...let me quote an official source... " an important tradition for all new students". It doesn't seem very appealing, does it?
Lucky me, I woke up in time, and my dreams weren't spoiled by the alarm call - used by the organizers and student advisers to wake us up (besides aggressive knocking on doors and yelling). We started with some warming up exercise, that made us all feel stupid. Look at this:




Hands-free eating ...






The great rush...


Two by Two jumping ...

Skipping the hands-free cake-eating, let's focus on the most deep part of the initiating ceremony. We joined all in three circles, grouping by the college where we live in: Krupp, Mercator,(mine) College 3 and Blue House.
Than we all joined together in a bigger circle and started squeezing, so that the circle had no more than 15 meters diameter. I couldn't take any photo, as the exercise was a really tough one. Not only had we squeezed, but also we had to sit each on other's loop.
The climax of the scenario, kissing the little Trivia Ducks on the pond, was a unique moment for each of us. We had already surpassed the frustration episode and got into confusion and stupid acceptance. The rubber mascots have a great symbolic meaning, as they are metaphor for intercultural competence.My own and personal duck is a great friend of Pudding...

Let's go on with the IUB Rocks story... So, we kissed the ducks, it was a bit embarrassing, but I'd have regretted not to take part in such an event.




We promised a revenge on the next generation, but unfortunately we'll pay back to some innocent freshies. In fact, this is exactly what they did to us.
In the next afternoon we took or time, having a pleasant walk to the mall. Stuff that I bought really improved my room's aspect. Now it looks very bright; I picked soft orange because of its therapeutic effect and I hope it will work even during the depressing exams time.

Saturday was maybe the most active day of the week, as we "dived into Jacobs". The purpose of our CSI game was getting to know the surroundings of the campus, and find a hypothetic killer. We were grouped in five teams, named with Greek letters. I was in Delta (force), but my team didn't win, as we wasted more than an hour in a wrong location. After 4 hours of walking and changing buses, we missed our lunch and got angry. I was pleased with some juice, but my nap was really affected by hunger. I started dreaming of Jacobs, of people around here, and it seemed like I was falling in my friends' disgrace. Well, the episode I dreamed to came true after only 24 hours. Unfortunately...
Sunday brunch made me more dizzy than I previously was. Well, it might have been because of the early jogging and the after party landscape that replaced the real campus. Here is a suggestive photo...


Don't you imagine that it stayed the same for the next twenty minutes. The pure green atmosphere was settled back soon after.

Die Bremer Altstadt refreshed my mood and so did my first travel with a German train - as punctual as possible.
Here I am in my softly lit room, living my first episode of serious depression. 10 napkins gone, some more to go. Long live messenger....and my real friends!

1st Jacobs-inspired post

The traveling episode may be skipped, as the main point of all these days was my REAL coming to Jacobs University. A fresh Monday, a perfect weather for ducks, smiling faces at the ' Welcome desk'... Well, I was my very first visit to Campus, as the day before I got in just to take a glance( yes, I stepped in with my right foot!). However, today was the official welcome...
On my way from the hotel to the campus I was getting more and more nervous, in tandem with the speed indicator of the car ( grace to German Highways that, by the way, offer direction for Jacobs Campus). My arrival was very natural , very real; everything got set in a half an hour, I got my keys for my very cute room, filled the check-in forms, unpacked...well, I'm going to do this for the rest of the week.
This part looked quite familiar to every freshman, but for me was people's attitude that set the atmosphere and also my mood. I felt very comfortable being myself in this island of diversity. As my li'l duck on the desk says, I have to "dive into diversity". 95 nationalities joined together is an unique opportunity to explore and also an exercise for life. English is working perfectly right here, dissolving boundaries and constraints.
My new friends are as freshmen as I am. Besides my assigned advisers, I met my roommate (in fact, apartment-mate), Wiebke and some Romanian fellows. Well, that's because I forgot some of the others' names, but since I have my Jacobs Notebook ready, I'll start using it for names and "addresses" (btw, mine is MC 129, and I'm happy to have my room on the ground floor).
After at about six campus tours, we (my 5 already friends and I) had an off-campus tour. Luckily, we didn't get lost and arrive in time for the night party. However, we just took a glance inside the dance room and the bar, because we want to be ready for early morning sport activities. These will be begin at 7 o'clock....and I don't have an alarm clock. there's a nice online application to replace this item, but my blue IT friend is tired too, so I'm not sure if to keep it alive till morning.
This was a enthusiastically brief presentation of my first day at Jacobs, I hope to have time to come back more lucidly to this episode.

De acasă...

Valizele , rucsacul şi toate cele....multe gentuţe ocupă încăperea ce încă e 'camera mea'. De aici se simte cel mai frumos apusul, lumina aceea răsfrântă peste cotorul cărţilor din bibliotecă şi peste icoane. De aici am privit tavanul nopţi de-a rândul, aşteptând să aud acele vorbe ale izbăvirii. Nu ştiu dacă le-am trăit până în final, dar le simt purtându-mă acum către ferestre mai limpezi şi ochi mai deschişi, dar mai aprigi.
De la terminarea şcolii am început să risipesc istoria ultimilor patru ani, împrăştiind pe ici, pe colo, caiete şi ciorne. Acum biroul şi dulapul sunt aproape goale, umplute de jurnale vechi, mape şi ecusoane ferfeniţite.
Plecarea aceasta ar echivala, prin timp şi prin dimensiune, cu o plecare în armată. Spun asta şi fiindcă s-au găsit destui care să facă o astfel de analogie. Nu-mi voi lua cu mine un cufăr de lemn în care să am ascunse poza cu casa, însă conţinutul emoţional al valizelor mele e la fel cu cel al unui viitor ostaş. Oricum, nici un flăcău vrednic nu şi-ar lua cu sine o jucărie de pluş. Pudding al meu (n.r. ursuleţul meu classically designed , care imi asculta of-urile de cinci ani încoace) e mai curajos decât mine şi şi-a făcut loc printre hainele de toamnă din valiză, doar ca să mă însoţească. Multă vreme el a fost mascota unei vârste, a unei idile, acum e doar un memento pentru Acasă.
Alte mărunţişuri dragi sunt biletele de tren colecţionate pe parcursul drumurilor spre sud, de mine şi de alţii. Mă bucur că am şi un exemplar recent, pe care o să-l pun în panoplia onorifică de la Bremen.
Lumea în jurul meu adună gps-uri, hărţi, reviste de citit pe drum, încarcă baterii şi pregăteşte sandwich-uri. Eu m-am mulţumit, până acum, să îmi iau rămas bun de la cei dragi, să termin seria 3 de la 'Lost' şi să mă apuc de 4. Ca să vezi corespondenţă : fiecare sfârşit îşi cere un nou început, cu un box office cât mai consistent.
Se îngrămădesc peste mine toate amintirile cu oameni, cu suflete tari, cu glezne fragile. Lacrimi neplânse, sărutări reţinute şi priviri înapoi îmi încarcă umerii de povara unor greşeli mult prea omeneşti. Le păstrez pe toate ca semne ale unor răni nevindecate, pe trupul apăsat de neuitare. Aş putea să uit doar în zborul de pe urmă plimbarea pe sub stele, cei patru ochi aţintiţi spre cer, visul cu cetatea şi mângâierile pe creştet. Pentru acestea nu îmi trebuie desăgi, nici toiag. Cât încă trupul rabdă să mai respire, ele sunt sădite în poveste. Şi povestea merge mai departe.

Enjoy The Ride - Morcheeba feat Judy Tzuke

Best Advice

Ladies and Gentlemen of the class of ’99
If I could offer you only one tip for the future, sunscreen would be it. The long term benefits of sunscreen have been proved by scientists whereas the rest of my advice has no basis more reliable than my own meandering experience…I will dispense this advice now.

Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded. But trust me, in 20 years you’ll look back at photos of yourself and recall in a way you can’t grasp now how much possibility lay before
you and how fabulous you really looked….You’re not as fat as you imagine.

Don’t worry about the future; or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubblegum. The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind; the kind that blindside you at 4pm
on some idle Tuesday.

Do one thing everyday that scares you

Sing

Don’t be reckless with other people’s hearts, don’t put up with people who are reckless with yours.

Floss

Don’t waste your time on jealousy; sometimes you’re ahead, sometimes you’re behind…the race is long, and in the end, it’s only with yourself.

Remember the compliments you receive, forget the insults; if you succeed in doing this, tell me how.

Keep your old love letters, throw away your old bank statements.

Stretch

Don’t feel guilty if you don’t know what you want to do with your life…the most interesting people I know didn’t know at 22 what they wanted to do with their lives, some of the most interesting 40 year olds I know still don’t.

Get plenty of calcium.

Be kind to your knees, you’ll miss them when they’re gone.

Maybe you’ll marry, maybe you won’t, maybe you’ll have children,maybe you won’t, maybe you’ll divorce at 40, maybe you’ll dance the funky chicken on your 75th wedding anniversary…what ever you do, don’t congratulate yourself too much or berate yourself either – your choices are half chance, so are everybody else’s. Enjoy your body, use it every way you can…don’t be afraid of it, or what other people think of it, it’s the greatest instrument you’ll ever own..

Dance…even if you have nowhere to do it but in your own living room.

Read the directions, even if you don’t follow them.

Do NOT read beauty magazines, they will only make you feel ugly.

Get to know your parents, you never know when they’ll be gone for
good.

Be nice to your siblings; they are the best link to your past and the people most likely to stick with you in the future.Understand that friends come and go,but for the precious few you
should hold on. Work hard to bridge the gaps in geography and lifestyle because the older you get, the more you need the people you knew when you were young.[...]

Travel.

Accept certain inalienable truths, prices will rise, politicians will philander, you too will get old, and when you do you’ll fantasize that when you were young prices were reasonable, politicians were noble and children respected their elders.

Respect your elders.

Don’t expect anyone else to support you. Maybe you have a trust fund, maybe you have a wealthy spouse; but you never know when either one might run out.

Don’t mess too much with your hair, or by the time you're 40, it will look 85.

Be careful whose advice you buy, but, be patient with those who supply it. Advice is a form of nostalgia, dispensing it is a way of fishing the past from the disposal, wiping it off, painting over the ugly parts and recycling it for more than it’s worth.

But trust me on the sunscreen…