Ignorând bilanţul pe luna noiembrie, putem trece la lucruri serioase. Luni, întâi şi multe de pierdut. 20 de zile rămase până acasă, mai uşor de numărat, mai greu de trăit. Iniţiativele propice pentru ziua de azi nu se mai pun la socoteală, că deja au intrat în obscuritatea sesiunii.
Nu îmi place că de la o vreme cam totul se măsoară cu pâlnia. Mai ales încrederea. Dacă n-ai prin prejur un etalon palpabil pentru încredere, te mulţumeşti cu surogate, şi exploatezi la maxim intermediarii. Te sfătuieşti cu tine şi iei decizii care şchiopătează.
M-am(ne-au) privat de dreptul de a sărbători Ziua Naţională prin sustragere de la activităţi academice. Primul 1 Decembrie muncit!...cu râvna femeii de serviciu! Cu mari dezamăgiri, târâş-grăpiş spre zona crepusculară a sesiunii.
Activităţile mele preferate de sustragere de la învăţat sunt, în afară de facebook şi blog, recalcularea traseului spre casă, pentru aprofundare. Până acum, am socotit că drumul din campus până în camera mea va dura peste 20 de ore, all-inclusive(în mare parte datorită călătoriei re-iniţiatice Băneasa-GH, cu escală în Gara de Nord şi, de asemena, datorită orarului de Duminică al Deutschebahn). Având în vedere interludiul stresuitor, voi încerca să nu îmi câştig imunitate faţă de cafea până atunci şi să o pot folosi ca doză de atac pentru măreaţa călătorie. Dacă nu, şi un ceas deşteptător ar fi de folos.
Am descoperit că, de fapt, nu gândul la plecare îmi menajează substanţa cenuşie, ci tendinţa de a gândi mai departe, de a lua supravieţuirea for granted. Dacă e să mă iau după rezultatele precendente ale acestei abordări, pot garanta o reuşită de cel puţin 60%. Deci, îmi voi putea lua la sfârşitul semestrului mutra de student emerit fără să mi se pară că sunt ridicolă. Asta spune, totuşi, ceva.
Nu îmi place că de la o vreme cam totul se măsoară cu pâlnia. Mai ales încrederea. Dacă n-ai prin prejur un etalon palpabil pentru încredere, te mulţumeşti cu surogate, şi exploatezi la maxim intermediarii. Te sfătuieşti cu tine şi iei decizii care şchiopătează.
M-am(ne-au) privat de dreptul de a sărbători Ziua Naţională prin sustragere de la activităţi academice. Primul 1 Decembrie muncit!...cu râvna femeii de serviciu! Cu mari dezamăgiri, târâş-grăpiş spre zona crepusculară a sesiunii.
Activităţile mele preferate de sustragere de la învăţat sunt, în afară de facebook şi blog, recalcularea traseului spre casă, pentru aprofundare. Până acum, am socotit că drumul din campus până în camera mea va dura peste 20 de ore, all-inclusive(în mare parte datorită călătoriei re-iniţiatice Băneasa-GH, cu escală în Gara de Nord şi, de asemena, datorită orarului de Duminică al Deutschebahn). Având în vedere interludiul stresuitor, voi încerca să nu îmi câştig imunitate faţă de cafea până atunci şi să o pot folosi ca doză de atac pentru măreaţa călătorie. Dacă nu, şi un ceas deşteptător ar fi de folos.
Am descoperit că, de fapt, nu gândul la plecare îmi menajează substanţa cenuşie, ci tendinţa de a gândi mai departe, de a lua supravieţuirea for granted. Dacă e să mă iau după rezultatele precendente ale acestei abordări, pot garanta o reuşită de cel puţin 60%. Deci, îmi voi putea lua la sfârşitul semestrului mutra de student emerit fără să mi se pară că sunt ridicolă. Asta spune, totuşi, ceva.
Un comentariu:
daca nu e sarbatoare in suflet, degeaba avem o multime de oameni in jurul nostru...
Trimiteți un comentariu