marți, 30 septembrie 2008

Solidaritate studenţească

Sub sloganul " venit-a ziua de asalt" , mă alătur bobocilor studenţi, foşti colegi sau amici care mâine încep faculta. Cele 5 săptămâni pe care le am la activ ca studentă mă fac să privesc altfel ideea noului an universitar.Asta fiindcă situaţia devine albastră când ştii că peste două săptămâni începi prima sesiune. Nu, nu e amuzant deloc!...Prima şi ultima sesiune nu se uită niciodată:D
Îmi place să reflectez asupra dialecticii freshman-boboc. Eu, cică sunt freshman(-iţă....în variantă românească), adică "un om(?) proaspăt", teoretic. Ideea de "nou/proaspăt"e deja perimată, însă un boboc, nu poate ...îmbătrâni la fel de repede ca un freshman.
Aşa că...vreau să vă urez un an bun! Inspiraţie, răbdare, orizonturi largi, mulţi prieteni/prietene noi .Pentru cei din Bucureşti, aveţi grijă să nu cadă bila de pe ASE;pentru cei din Cluj, păstraţi-l pe Iancu pe statuie; ambele au o funcţie esenţială!
Big hug! Baftă!

vineri, 26 septembrie 2008

Typically...

6940

Zilele se adună odată cu toamna, şi tot ce văd în urma mea e urma orelor trăite în afara de mine însămi. Trec şi eu. Am împlinit ieri 19 ani, 6940 de zile de viaţă - a viable die-able age!
Nu am cutezat să scriu despre mine chiar ieri, deşi a fost o zi foarte plină pentru mine, worth remembering pe blog.
Despre anii aceştia voi ştii să vorbesc "de bine" doar atunci când încă pe atâţia se vor aduna. Acum îmi sună ciudat. Nici 18, pragul în care eşti adult cu acte, nici 20, să zici că ai prefix nou. Nimic în afară de 1 şi el însuşi nu-l împart-19 e o trădare a adolescenţei, o mască falsă a responsabilităţilor de adult. O vârstă la care nu simt altceva decât că mă ascund în continuare de mine. Am simţit emoţia a ceea ce toţi numeau "ziua ta", am căutat poate prea adânc motivele unei adevărate bucurii şi am rămas indiferentă faţă de lucrurile mărunte care îmi erau atât de dragi.
Aniversarea s-a măsurat în număr de urări mai mult sau mai puţin sincere, în mofturi tolerate şi mici surprize. Totul a început chiar de la ora când am văzut lumina ...nopţii, fatidicul 12!
Mişcare mare pe hol, uşi trântite din minut în minut (cel puţin!). What, my feather, was happening? Bătaie în uşă. Supranumita "Ombilico-del-mondo" îmi spune că iese fum din bucătărie şi să merg să văd ce se întâmplă.
[...]
Suflu toate lumânările odată, după bine-meritata dorinţă. Lumânările erau în tort, şi nu de la ele ieşea fumul. Mi-au cântat 13 necunoscuţi "Happy Birthday!" şi m-am simţit aproape de toţi cei dragi.Nu mi-a lipsit nici "La mulţi ani!"-ul tipic. Evident că am fost foarte surprinsă de gestul lor, şi nu-mi puteam reveni din şoc nici după ce am dat gata tortul (împreună!). Am mai zăbovit prin cameră mult după miezul nopţii, îngrijorându-mă pentru prestaţia la cursurile de dimineaţă.
Eu zic că m-am descurcat onorabil la testul de mate, de la ora 8, în schimb, mi-am permis să dau skip unui curs de la prânz, aceasta fiind şi prima tentativă de sabotaj al conduitei academice, pe care am întreprins-o.
Ziua mi-a adus mult soare printre jaluzele, aproape ostentativ faţă de vremea de acasă. O toamnă aproape stridentă se agaţă prin stejarii din curte. Încă nu cutez să mă apropii de castan. E o durere prea amară în frunzele şi în fructul lui.
Am aşteptat seara în frământări, cu gândul plecat la ce va fi, cu teama că mă voi împiedica din nou de mine.
Am suflat în lumânări, pentru a doua oară, fără a trişa: de data asta aveam în preajmă, urători de "La mulţi ani!" mult mai plauzibili: aproape prieteni. Mi-au fost alături la toate semi-gafele serii de 25 septembrie, mi-au cântat (în strună), mi l-au botezat pe Matthijs. (photos and explanations coming soon!).
La câteva ore după miezul nopţii, când lumea a plecat să-şi găsească pătuţul, mi-am dat seama cât de mult ne-a fost afectată bună dispoziţia de cursurile de a doua zi, dar mai ales de oboseala acumulată în (deja!) 4 săptămâni de studenţie.
Îmi dau seama că I. are dreptate când zice că am devenit "un fel de zombi", după prima lună de şcoală. Atâtea tendinţe extreme ni se îngrămădesc pe cap: somn- de la 3 la 7 am, învăţat sau teme 5-6 ore înainte de nani, orar degenrat pe tot parcursul săptămânii. Râsu-plânsu îşi găseşte cea mai bună aplicabilitate în viaţa de student. Nu vreau să îi descurajez pe ex-colegii care încep luni sau miercuri facultatea, dar ...cam aşa e, cel puţin la mine.
Weekend-ul va trece cât ai zice ISS (n.r integrated social sciences), lăsându-ne pe toţi cu gustul dulce-amărui al unor mărunte bucurii epuizate.
Dar încă e vineri...

vineri, 19 septembrie 2008

Teamă

Se teme de strigăt, de chemări şi de şoapte. Simte în fiecare sunet adulmecarea trecutului şi în vocile de apus un cântec de îngropare, îndemnul către moarte al primului căzut.
Se teme de răsărit, se teme să îşi lase gândurile de noapte. Vede lumina de început, citeşte luceaferii de dimineaţă, dar nu crede nicicând în prevestirile lor. Îşi caută umbre printre glasuri şi loviri de întuneric, de parcă ar fi fost blestemat să îşi cerceteze în noapte pierzania.
Se teme de cuvinte, de vorbele ce i le-am scris atunci, de umbra aurie pe care am vrut să o las trecutului. Pentru el, timpul macină în gol o credinţă oarbă şi frica de a fie el însuşi. Caută acuze şi vorbe reci, imagini care vin şi trec, apoi sădeşte iluzii într-un suflet gol, aproape uitat. Dar nu primeşte decât lacrimi, se face vinovat de ele şi de neajunsul de a fi atât de departe, în mine.

joi, 18 septembrie 2008

Când nu mai ştii

...de ce eşti vinovat, de ce nu poţi să fii sincer cu tine, de ce renunţi atât de des la tine,
cauţi chemarea , cauţi nimicul mai presus de "este"şi mai jos decât " a fost".

"here’s still a little bit of your taste in my mouth
there’s still a little bit of you laced with my doubt
it’s still a little hard to say what's going on"

Listen.

duminică, 14 septembrie 2008

Şcolăreşte

În vremurile bune, asta era seara care îmi dădea mari emoţii legate de începutul şcolii. Ştiu că aveam deja caietele liniate, eventual ghiozdan nou şi garderoba actualizată.Cu cât am crescut, cu atât mai greu îmi găseam rechizitele, cu atât mai bine dormeam seara dinainte. Emoţiile se pierdeau pe undeva pe drum, nu mai aveam nici grija buchetului de flori, nici chef să mă trezesc dimineaţa devreme. Începeam să văd data de 15 septembrie ca o fatidică intrare în rutină, mecanic început de dezumanizare pe holurile liceului. Apoi începea numărătoarea inversă până la vacanţă.
Anul trecut a fost mai altfel. Pe când lumea îşi lua ghiozdanul în spinare, eu îmi luam rucsacul de munte şi porneam cu un tovarăş de drum pe crestele Bucegilor.
Anul asta, "pe vremea asta", am atâtea teme de nu-mi văd capul, dar scriu pe blog, pentru a răzbuna onoarea mea de blogger timid, precum şi onoarea secundara de boboc la Jacobs.
E prima lună plină pe care o văd de aici, primul gând rece de toamnă. Prea multă tăcere şi plâns clădite pe sub pleoape, prea puţină întoarcere în noi.

luni, 8 septembrie 2008

Încep să prind gustul

Începutul de toamnă s-a adunat de mult în ramuri. Pe unde trec - încă străine locuri - recunosc ca dintr-o vedenie chipuri de frunze şi lumini de apus, imagini ce mi-au fost de dragi încă de atunci...
Îmi cârpesc zilele de septembire cu câte un curs răzleţ, cu câte o temă. Asta în variantă 'demo'. Full version-ul nu e la fel de user-friendly cum s-ar părea. După prima săptămână de studenţie (mie încă nu-mi vine să cred ; ca să mă conving că sunt studentă, îmi imaginez discuţii între bunici şi vecini pe tema "unde-i nepoata matale?"), îmi iau în serios toate responsabilităţile!
Mă mir că nu am făcut mari eforturi să intru în ritm. Ceasul meu biologic devine brusc responsabil de dimineţile începute cu entuziasm, chiar cu câte o tură de campus cu joc de glezne. Micul dejun consolează noaptea precedentă înecată în teme şi ştiu că fiecare ceaşcă de ceai va purta aroma zilei abia începute. La masă mă întâlnesc întotdeauna cu colegul de vis-a-vis la fel de matinal ca şi mine. Nu prea vorbesc cu restul lumii din servery, prea puţină, de altfel, şi mă nu mă concentrez deloc asupra gesturilor de 'grab and drop food'.
După o ceaşcă de ceai negru, parcă şi lumea prinde contur mai clar. Încep să realizez că trebuie într-adevăr să ajung într-un sfert de oră la cursuri. După două săptămâni petrecute aici, nu mai port harta campusului cu mine. Dar orarul trebuie citit cu mintea limpede dimineaţa...
În drum spre lecture hall (nu-mi ia mai mult de 5 minute), un domn respectabil trece cu bicicleta pe lângă mine şi ne salutăm aproape simultan.
Major:Integrated Social Sciences. Studenţi: mai multe fete, majoritatea blonde capabile şi cochete, băieţi cu aspiraţii filosofice sau politice, indivizi din anii superiori care reiau cursul. Lecture Hall: dotat, cu prea puţină lumină, un loc plăcut pentru somnul de după-amiază. Perdele roşii sau jaluzele prea mate. Prea multe proiectoare şi ecrane.
Intră profesorul. Stupoare: e chiar domnul cu bicicleta.
Course outline, lumea devine interesată..(sau nu, depinde de oră). Intervenţii în discuţie: conflictul din Georgia, cercetarea empirică, wikipedia contestată, 'puteţi să repetaţi?'. Doar reacţii pozitive de la catedră, răspunsuri date fără stridenţă, în limbaj profesional, cu intruziuni argotice, pentru entertainment. Medierea tuturor discuţiilor de fond făcută cu foarte mult calm. Punctualitate? Cred că e un feeling natural pentru orice neamţ, şi implicit pentru restul molipsiţilor de cultura tic-tac-ului. Ora se termină la timp, lumea îşi exprimă entuziasmul printr-o modalitate mai mult sau mai puţin inedită de a aplauda - bătut uşor cu pumnul în masă preţ de câteva secunde.
Drumul spre cămeruţă mai aduce un schimb de impresii. Nu bârfă! Nu se comentează de cum a venit cutare îmbrăcat, ce 'figuri' face proful, cât de grasă e aia din prima bancă. Nu! În schimb, sigur găsim o modalitate şucară de a irosi seara şi de a lăsa temele pentru 'midnight oil'
Ajung în cameră, fie că mai am cursuri, fie că am terminat, sigur îmi mai verific o dată mailbox-ul. Spamurile intra-campus-ice au tot felul de subiecte ciudate. De la "does anyone have a screwdriver?' la informări privind parlamentul studenţilor. E de la sine înţeles că mi-a lipsit mult downloadul, atât timp cât aici nu e permis niciun fel de torrent. Ca un fel de terapie pentru a mă deyobişnui au acţionat spamurile, dar şi laptopul meu care până ieri a fost în comă...Priviţi aici:

Asta a fost ca să îl fac de ruşine!
Dar, tot păţitu-i priceput!M-am descurcat, successfully, să-l doctoresc şi nu sunt nevoită să rescriu post-ul de pe blog din cauza unui astfel de flashback albastru.
Am început săptămâna a doua de şcoală, şi deja îmi fac rezervare pentru avionaş, ca să ştiu că ajung şi eu la timp ca să frământ conzonacii. Deocamdată ideea mi se pare foarte îndepărtată, dar totuşi nu mă bântuie doruri deprimante. Poate şi fiindcă am destul de lucru de pe o zi pe alta, iar timpul se umple ca un cozonac dospit.
Mi-e dor, în schimb, de măruntele tabieturi de acasă. O durere de spate, o migrenă, un acces de violenţă puteau fi calmate de Home Package- o alintare, un masaj, ceva sugestii binevoitoare. Acum găsesc soluţii surogat în atmosfera din cameră. Fac tot posibilul să fie relaxantă şi primitoare.
Scenariul de până acum are şi intruziuni de rutină, dar care sunt total inaplicabile în weekend. Aici, petreceri cu duiumul, karaoke după 'Lady Marmelade' la ora 2 noaptea pe la geamuri, Vecini de palier dezorientaţi care...reciclează sticle de Beck's, alţii, nostalgici, cântă la chitară. Restul sunt sus la Pajama Party, la un biliard sau la filmuleţ. Extra-campusing - în Irish Pub, Chocolate Store şamd.
Deja mă leagă ceva de locurile astea...



marți, 2 septembrie 2008

Annual Opening

Green mood, fresh morning dreams drown in the morning coffee...1st of September. Office clothes prepared, discreet make-up, shy smile hiding inner tension.
Ceremony begins. President, professors, organizers delivering speeches, students and faculty cheering up. I pinch myself to believe it is true.

I am officially student.(first from my ex-high school class)

Signing the code of integrity and the official book of students was a part of the ritual, and so did the loyalty oath. The few words we all repeated loudly just made me tremble. I remembered again the previous comparison between university and army.
Well, I still don't feel responsibility running through my veins, but it is quite big step towards maturity.

I even took my first courses today - Academic and Professional Skills and French- and even change some courses in my schedule for this week. I consider myself to be very committed to what means academic mission, but I won't make a supreme ideal from high school achievement. I'm really sick of that!
I need a refreshing goal, one to turn on the mechanisms of affection and sensibility. I'm starting to want being myself.





STATUS QUO - YOU'RE IN THE ARMY NOW