Post-weekend

Duminică am fost la Sibiu cu personalul şi am bătut străzile oraşului cu ghid autorizat şi tovarăş de poveşti. S. a fost draguţă şi m-a încadrat în atmosferă foarte bine, aşa încât plimbăreala a fost un good old times cu aromă de vacanţă de nota 10 (sau 1.0). Normal că Sibiul era de mult pe lista cu oraşe unde aş vrea să locuiesc şi n-am făcut decât să îmi adun noi argumente pentru asta.

Doar aşa ca să vă aduceţi aminte...(nu cea mai standard poză, totuşi)







Data viitoare fac poză cu băeţii ăştia


retrieved from http://www.fremderfreiheitsschacht.de/de/unterwegs/GesellenbildSibiu-1.jpg

Şi bomboana de final





Mici ciudăţeli de pe drum



Ex-uzină la Copşa Mică, pur şi simplu scary




Mersul trenurilor în Staţiunea Turistică "Băile Ocna Sibiului"




Din Sighişoara, Vlad Dracul Coca Cola....restaurant în casă de patrimoniu *straight face*



Mersul Trenurilor în Gara Mediaş


Responsabili pentru pavarea cetăţii, într-o zi obişnuită de lucru. Vedere din Turnul cu Ceas...


Ca să termin cu excursia de sfârşit de săptămână: pe ruta Sibiu-Mediaş circulă, cel puţin în varianta lui de ora 19 18, un Personal 'sub forma' unei Săgeţi Albastre - mijlocul ideal de a viziona peisajul, fără trăncănitul CFR-ist obişnuit. Pe ruta Mediaş-Sighişoara, circulă clasicul(medievalul, aş zice) tren supraetajat, cu uşi închise cu lanţuri, în cel mai fericit caz, sau imposibil de închis.
Braşov şi Târgu Mureş în curând.

Cronica săptămânală

Mi-a plăcut să plouă şi să fie soare în fiecare zi, numai bine cât să mă plimb on/off-cetate.
Mansarda mi-a dat o vedere preţioasă de sus, linişte destulă şi somn buştean. Sunt deja o parte din peisajul camerei mele - m-am obişnuit să nu stau foarte mult într-o cameră care să fie a mea pe deplin, aşa că mă ataşez şi mă de-ataşez emoţional cu uşurinţă de orice spaţiu pe care îl populez. Acum aş fi în intervalul cu labelul 'adaptat la condiţiile de mediu', cu un picior în rutină şi cu gândul vag spre plecare. Deci, rezonabil...

La scârbici, am început să îmi cunosc mai bine colegii, chipurile, şi încep să 'make THE difference'. Fără să generalizez, mi se pare că am devenit un observator lucid al atitudinii faţă de muncă în sistemul bugetar românesc. Fără detalii deocamdată, pot spune că aş ştii unde trebuie lucrat pentru improvement. Să speram că nu sunt singura care şi-a dat seama...


Cam asta s-a văzut din cetate, şi ştiu că sunt arhi-cunoscute 'panaramele', dar cine ştie când vă hotărâţi să aterizaţi în zonă. Poate chiar cât sunt aici ...

De vis-a-vis de 'casă' şi workplace



Pasajul scărilor...(unde ades pot fi văzuţi puşti de 5-6 ani în tricouri cu Iron Maiden)



De la balconul turnului spre Piaţa Cetăţii



Din turn spre 'casă'



În vitrina unui magazin de ceasuri



Panaramă cu ce se vede de la mansardă (de obicei chiar mai clar)



Singura cale de ieşire din cetate în care nu dai de utilaje+muncitori care pavează



În foarte-tarele cimitir de pe deal



Casssă Sssăssseassscă







Din cameră spre 'workplace'



Pe străzi, în cetate



Escape route...

Din cetate

De la mansardă se vede cum creşte dealul sub acoperişurile roşii. Sub geam, se zbate un nuc în ploaie. Cetatea are gustul unei veri în pârg, sub care s-au îngropat veacuri.
Tei şi corbi peste pietrele din cimitir descompun moartea în gânduri - pas, cădere, suspin -, însă toate se deschid spre linişte ca spre o cămară veche cu miros de tămâie.
Bătrânii aşteaptă liniştiţi sub castan.

Lungă zi

Cea mai scurtă noapte. Nu doar fiindcă e înaintea unei noi plecări, nu fiindcă împachetez de zor, mecanic şi fără să mă gândesc de ce şi pentru...unde. Şi-n calendar zice la fel...
Mâine în zori m-aşteaptă un drum spre miezul ţării, acolo unde şi teilor şi castanilor le şedea bine înfloriţi, sau scuturându-se. Pornesc ceva mai vestejită decât la prima vizită în cetate, cu gânduri tinere pentru alţii şi cu norocul meu în praf.
Cea mai lungă zi, de vară, într-un oraş mic şi atât de posac până să se termine sesiunea şi bacul. Aşteptam o revedere oricât de banală, cu orice faţă mai trecută cu un an, dar care să îmi amintească de oraşul-acasă, aşa cum ar trebui să arate el după o întoarcere. Ar trebui? încă nu se ştie, poate e mai bine să văd aici altceva, să trec uşor cu vederea lumea ce îmi pare aproape necunoscută, să trec şi eu mai departe.Drumul la Sighişoara, departe de scopul lui extracurricular-academic-nostalgic, vine ca o poveste pentru ziarul de Duminică - fără pretenţii de recunoaştere, totuşi neîncadrată în tiparul obişnuit, cu mulţumirea tăcută a celui care a scris - poate pentru a se destăinui şi a crea ceva, poate pentru a-şi preda articolul la timp. În orice caz e o promisiune în faţa unei foi învechite, dar încă albe. Va veni o despărţire cu un scenariu aproape frivol, cu accente de acomodare la pension, cu feţe noi şi leni resuscitate. O să stau din nou în turn, citind nu distanţele spre lumi şi ţări, ci măsurând timpul până când voi spune "verile cu mine".

Drumul şi concertul

N-am lăsat să treacă săptămâna de stat acasă fără să îmi ies din cocon, aşa că am pornit cu una bucată rudă de gradul I mai tânără decât mine pe drumul de fier către capitală: 8(opt) ore - inuman- până în urbea cu miros de asfalt, metrou, salcâm sufocat de praf şi 'provincii' adunate la un loc. Incursiunea, programată aproximativ, a avut ca punct central concertul Gogol Bordello, teatrul de vară Herăstrău, 17 iunie, orele 19...aşa cum scria pe bilete de cu mult timp înainte. Ziua 1 s-a văzut mai puţin blur după un ceai la Serendipity, uite aici, cu lume bună şi soare chill. Trebuia să mă înarmez cu mult mai multă energie pentru concert, dar a mers şi aşa... Atmosfera a crescut în awsomeness de la sine parcă, pe măsură ce tinerimea rasta-punk năpădea arena. Cele două ore de aşteptare, umplute cu concertul de deschidere şi pregătirile scenei au meritat din prea plin. Foarte energici şi cu un feed-back pe măsură din partea publicului, Hutz & Co. au scaldat mulţimea într-un sound foarte purple(vorba cântecului!) şi-ntr-un elan nebunesc, cu gust slavo-occidental.

Până spre final, aerul devenise mov, iar noi pluteam pe deasupra parcului, împiedicându-ne uşor de Arcul de Triumf şi alunecând pe brânci până sub cearşaf.

Ziua 2, iminenţa plecării ... totuşi o incursiune culturală decentă până la Bookfest ne-a purtat prin soare, la locul cu ceva mai multe cărţi decât cititori pe metru pătrat. Spun 'cărţi', excluzând maculatura şi titlurile care se găsesc mai uşor pe tarabe decât în librării...
Revenind în zone mai centrale, am revăzut lume veche ş-am cunoscut lume nouă, cu gândul înecat din nou în ceai. Bila era tot pe ASE;în gară, o diversitate culturală de teapa Jacobs, căreia i-am supravieţuit moţăind până dimineaţă.
Şi nu voi fi în Bucureşti de dragul efectului/concertului Placebo...

Întoarcerea

Mă simt ca un desktop la o rezoluţie de 1024 x 768. Culori diluate pe un fond blur, faţă ştearsă afişată peste atâta banal. Nici n-am apucat să văd cum s-a făcut vară şi cât de brusc s-a schimbat decorul. Am revenit pe tărâmuri natale după ce am recuperat prom-ul de anul trecut şi am făcut curăţenie în celula/acvariul Jacobs cât pentru două hramuri acasă. Trecerea a fost cam aşa:




Cu puţin hublou, ca să keep it real. Oricum, cu Wizz! am trăit o experienţă inedită în materie de vertij şi paranoia(nu, nu din cauza rozului). Am ajuns, în sfârşit, cu picioarele pe pământ transilvan şi apoi ...nu ştiu, acasă, cred.
Încă nu mi-am venit în fire. E ca după orice episod stresant, când trebuie să mă adaptez la un program normal, cu mult mai lejer. E atâta timp liber care mi-ar fi fost aşa de folos acum vreo lună. Sunt inadaptată la plictiseală, simt cu eman lene şi plictis, iar tot ce pot să fac e să planific. De exemplu, restul vacanţei...mda, de-abia a început, dar odată ce simt că se apropie solstiţiul mă iau fricile de toamnă.
Nu ştiu cum s-a făcut că toate wannabe-urile pentru anul asta, dar 'cerute' de anul trecut, s-au cam împlinit - mă plimb oficial prin Paris şi Sighişoara, în total vreo 2 luni jumate, cu scop de documentare, practică, şi întemeiere de viitoruri măreţe. Aici şi Aici
În schimb, tot ce mi-am dorit de la 1 Ianuarie încoace se îneacă în domeniul 'planuri provizorii', deşi mi se păreau de fiecare dată foarte justificate şi aplicabile. Tot ce a intrat în sfera "pofta-n-cui" de la începutul anului până acum începe să se transforme într-un "Mic abecedar de frustrări", de utilzat la nevoie şi dat ca exemplu tuturor nemulţumiţilor cărora nu li s-a luat încă darul.
Aseară am ajuns până la capătul pământului, de unde m-am întors urmărind un iepure. M-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor, şi mi-aş fi dorit să ştiu că e doar un vis. Nici de atât n-am fost în stare. Încă joc cricket într-un pachet de cărţi de joc.