Mă simt ca un desktop la o rezoluţie de 1024 x 768. Culori diluate pe un fond blur, faţă ştearsă afişată peste atâta banal. Nici n-am apucat să văd cum s-a făcut vară şi cât de brusc s-a schimbat decorul. Am revenit pe tărâmuri natale după ce am recuperat prom-ul de anul trecut şi am făcut curăţenie în celula/acvariul Jacobs cât pentru două hramuri acasă. Trecerea a fost cam aşa:
Cu puţin hublou, ca să keep it real. Oricum, cu Wizz! am trăit o experienţă inedită în materie de vertij şi paranoia(nu, nu din cauza rozului). Am ajuns, în sfârşit, cu picioarele pe pământ transilvan şi apoi ...nu ştiu, acasă, cred.
Încă nu mi-am venit în fire. E ca după orice episod stresant, când trebuie să mă adaptez la un program normal, cu mult mai lejer. E atâta timp liber care mi-ar fi fost aşa de folos acum vreo lună. Sunt inadaptată la plictiseală, simt cu eman lene şi plictis, iar tot ce pot să fac e să planific. De exemplu, restul vacanţei...mda, de-abia a început, dar odată ce simt că se apropie solstiţiul mă iau fricile de toamnă.
Nu ştiu cum s-a făcut că toate wannabe-urile pentru anul asta, dar 'cerute' de anul trecut, s-au cam împlinit - mă plimb oficial prin Paris şi Sighişoara, în total vreo 2 luni jumate, cu scop de documentare, practică, şi întemeiere de viitoruri măreţe. Aici şi Aici
În schimb, tot ce mi-am dorit de la 1 Ianuarie încoace se îneacă în domeniul 'planuri provizorii', deşi mi se păreau de fiecare dată foarte justificate şi aplicabile. Tot ce a intrat în sfera "pofta-n-cui" de la începutul anului până acum începe să se transforme într-un "Mic abecedar de frustrări", de utilzat la nevoie şi dat ca exemplu tuturor nemulţumiţilor cărora nu li s-a luat încă darul.
Aseară am ajuns până la capătul pământului, de unde m-am întors urmărind un iepure. M-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor, şi mi-aş fi dorit să ştiu că e doar un vis. Nici de atât n-am fost în stare. Încă joc cricket într-un pachet de cărţi de joc.
Cu puţin hublou, ca să keep it real. Oricum, cu Wizz! am trăit o experienţă inedită în materie de vertij şi paranoia(nu, nu din cauza rozului). Am ajuns, în sfârşit, cu picioarele pe pământ transilvan şi apoi ...nu ştiu, acasă, cred.
Încă nu mi-am venit în fire. E ca după orice episod stresant, când trebuie să mă adaptez la un program normal, cu mult mai lejer. E atâta timp liber care mi-ar fi fost aşa de folos acum vreo lună. Sunt inadaptată la plictiseală, simt cu eman lene şi plictis, iar tot ce pot să fac e să planific. De exemplu, restul vacanţei...mda, de-abia a început, dar odată ce simt că se apropie solstiţiul mă iau fricile de toamnă.
Nu ştiu cum s-a făcut că toate wannabe-urile pentru anul asta, dar 'cerute' de anul trecut, s-au cam împlinit - mă plimb oficial prin Paris şi Sighişoara, în total vreo 2 luni jumate, cu scop de documentare, practică, şi întemeiere de viitoruri măreţe. Aici şi Aici
În schimb, tot ce mi-am dorit de la 1 Ianuarie încoace se îneacă în domeniul 'planuri provizorii', deşi mi se păreau de fiecare dată foarte justificate şi aplicabile. Tot ce a intrat în sfera "pofta-n-cui" de la începutul anului până acum începe să se transforme într-un "Mic abecedar de frustrări", de utilzat la nevoie şi dat ca exemplu tuturor nemulţumiţilor cărora nu li s-a luat încă darul.
Aseară am ajuns până la capătul pământului, de unde m-am întors urmărind un iepure. M-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor, şi mi-aş fi dorit să ştiu că e doar un vis. Nici de atât n-am fost în stare. Încă joc cricket într-un pachet de cărţi de joc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu