Luna de noapte grea îi era singura călăuză către uitare. Vorbele nu o mai ajutau decât în blesteme şi săgeţi, pe care şi le înfigea în coaste şi pe braţe. Îşi simţea durerea ca răscumpărare şi păvază. Alţii nu ar fi putut să o rănească mai mult, şi nici vorbele lor nu o mai puteau îngropa în ruşine. Era chip al fricii de sine, al temerii de ceea ce gândurile ei ar putea face din pământ. Nu era în curajul ei de a răspunde nălucilor nici renunţare, nici jertfă. Ar fi vrut doar să ştie că umbrele nu o vor urma şi dincolo de poartă...acolo va merge singură, în trup cu toate păcatele vâlvoi, cu săgeţile şi blestemele ascuţite pentru ultima luptă. De acolo va ieşi în trup de rană, în gând de sânge.
Un comentariu:
În câteva cuvinte: catharsis prin automutilare (sună cumva pretenţios?), renaştere din noianul de păcate, eternă reîntoarcere la gând. Ai scris mult mai dur, de data asta, şi-mi place că ai avut curajul să te exprimi aşa. Aştept să continui.
Trimiteți un comentariu