Fiindcă ţi-a fost teamă

Spuneai atunci că ai învăţat să suferi, că ceea ce mi se întâmpla era doar o simplă nepotrivire a gândului cu mine însămi. Am îndurat şovăiala ta, dar nu şi suferinţa mea piezişă. Ştiai că n-aş fi putut merge singură mai departe, ştiai că am să mă pierd pe drum. Ţi-a fost teamă să îmi fii alături, erai prea sigur de căderea mea. Pe mine gândul mă ducea tot mai în jos, în timp ce tu reuşeai să te depărtezi de amintirea mea şi de noapte. Erai departe şi singur, uitat de cei ce ţi-au zeflemisit nădejdea. Ai cerut mai târziu vorbe, şi le-ai primit cu lacrimi şi iertări, dar n-ai mai fost acelaşi.
Ţi-am urmărit mai târziu umilirea sub vorbele lor, am surâs cu viclenie când te-am văzut rece şi trist.

Acum îmi pari o mască, ce vrea din nou să se ascundă după o alta, o umbră prea şăgalnică, pe care nici gândurile bune, nici ura n-ar şti să o facă din nou să pulseze. Te privesc tot din suferinţă, dar cu nădejdea crudă că acesta e ultimul ceas pe care ţi-l voi mai număra.