Ma desprinsesem demult de la sanul ei si imi priveam fratele care ii sedea acum la piept, miscandu-si buzele prin somn. Vedeam ca pe obrajii lui incepura sa cada alte lacrimi decat siroaiele lui inabusite in scancet. Erau lacrimi grele, ce parca spalau obrazul pruncului, nascute din blandetea mahnita a mamei. Se pleca sfioasa acoperindu-si parul negru cu marama, de parca se temea ca un ochi rece sa nu o priveasca din nou descoperita. Nu intelegeam daca ceea ce vedeam pe fruntea ei era semnul tineretii infrante in nasterea de fii sau durerea pricinuita de amintirea salasului dintai.
O auzeam rugandu-se noapte de noapte cu fata la pamant. Cerea de Sus sa aiba pe masa macar doua din fructele din livada stapanului, sa ni le imparta noua. Dulcele-amar al gutuii de toamna ii staruia pe buze inca din noaptea blestemului. Vroia sa ne impartaseasca si durerea si izbavirea, viata si moartea ca ofranda. Simtisem si eu gustul dulce al fructului, atunci cand ma purta aproape de inima ei si intelegeam mai bine acum de ce isi cerseste intoarcerea.
Nu putusem sa vad stralucirea de acolo, dar o simteam pe ea zambind si hranindu-ma din seva fructelor binecuvantate. I-am cerut odata mai mult: o gura din marul cel de soi. Pentru mine, a calcat porunca, si am inghitit amandoi blestemul. Il port acum in mine, ca pecete si ca obida pentru restul zilelor.
Privesc din nou la pruncul care mi-e frate, ce creste din truda parintilor, fara a cunoaste ca nasterea lui a fost si bucurie si osanda. El a invatat-o sa-si imparta iubirea fara sa o risipeasca, sa munceasca pentru amandoi si sa ne mangaie. De la mine, intaia ei durere, n-a invatat decat plansul, lacrimi ce isi schimba gustul si ii spala marama noapte de noapte.
De atunci poarta o frumusete amara, cu mireasma de gutuie si ploi, o mireasma de frunza vesteda si un chip de ceara alba. Nu isi asteapta alinarea de la noi, o cauta in glasul de Sus; ea e singura ce urmeaza povata cea dreapta, isi spune ca a imbracat camasa rascumpararii prin cei pe care i-a nascut. Ea nu se teme de vremuri, stie intotdeauna cand vine apusul si isi inchina fiecare zi nadejdii ca lumea va cauta spre soare.
O auzeam rugandu-se noapte de noapte cu fata la pamant. Cerea de Sus sa aiba pe masa macar doua din fructele din livada stapanului, sa ni le imparta noua. Dulcele-amar al gutuii de toamna ii staruia pe buze inca din noaptea blestemului. Vroia sa ne impartaseasca si durerea si izbavirea, viata si moartea ca ofranda. Simtisem si eu gustul dulce al fructului, atunci cand ma purta aproape de inima ei si intelegeam mai bine acum de ce isi cerseste intoarcerea.
Nu putusem sa vad stralucirea de acolo, dar o simteam pe ea zambind si hranindu-ma din seva fructelor binecuvantate. I-am cerut odata mai mult: o gura din marul cel de soi. Pentru mine, a calcat porunca, si am inghitit amandoi blestemul. Il port acum in mine, ca pecete si ca obida pentru restul zilelor.
Privesc din nou la pruncul care mi-e frate, ce creste din truda parintilor, fara a cunoaste ca nasterea lui a fost si bucurie si osanda. El a invatat-o sa-si imparta iubirea fara sa o risipeasca, sa munceasca pentru amandoi si sa ne mangaie. De la mine, intaia ei durere, n-a invatat decat plansul, lacrimi ce isi schimba gustul si ii spala marama noapte de noapte.
De atunci poarta o frumusete amara, cu mireasma de gutuie si ploi, o mireasma de frunza vesteda si un chip de ceara alba. Nu isi asteapta alinarea de la noi, o cauta in glasul de Sus; ea e singura ce urmeaza povata cea dreapta, isi spune ca a imbracat camasa rascumpararii prin cei pe care i-a nascut. Ea nu se teme de vremuri, stie intotdeauna cand vine apusul si isi inchina fiecare zi nadejdii ca lumea va cauta spre soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu