Am primit de multe ori iertare ca raspuns la greseli pe care cu greu mi le-am recunoscut. De prea putine ori am stiut sa iert la timp, incat sa pot salva un gand bun pentru cineva, sau chiar o prietenie. Cu toate astea am ramas tot timpul un martor-implicat al iertarii, in primul rand al celei de sus, apoi al celei omenesti. Amandoua rasplatesc intr-un fel remuscarile si framantarile mele indelungi pe timp de restriste. De cand le-am observat mai des in viata mea, am putut spune ca remuscarile nu au niciun sens fara constiinta iertarii.
Am privit la cei nemultumiti de soarta, printre care s-a intamplat sa ma numar si eu(poate sunt chiar si acum, insa doar sub forma perfectionismului, a nemultumirii de mine insami), si le-am privit chipurile cernite sub dureri de-o clipa sau de ani de zile. Niciunul nu putea pastra bucuria clipei cand stia ca il apasa propria nemultumire, ba chiar dintre ei se alegeau unii care traiau s sub impulsul dorintei de razbunare.
Din fericire, nu am ajuns la o astfel de ardere a sinelui prin nevoia de razbunare. Poate fiindca am avut in jur exemplul unor oameni ce isi cladesc nadejdea pe iertare, si chiar intreagul destin pe dragostea pentru lumea din jur. Le datorez mult, si le cer iertare fiindca nu am fost intotdeauna cel mai bun ucenic: n-am invatat la timp si nici suficient de repede pilda iertarii, sau am avut chiar unele indoieli.
Vad in ispasire o virtute a cuvantului, fiindca e suficient un gand sincer si o vorba dreapta pentru a vindeca o rana a trecutului. Depinde, intr-adevar, de cel care e dispus sau nu sa accepte iertarea, dar am incredere ca si cel mai negru gand de dispret impotriva clementei isi are vindecare. Ar fi, practic, acceptarea iertarii, iertarea iertarii.
Nu trebuie sa ma simt vinovata direct pentru ceva ca sa imi cer iertare; o fac din credinta ca acele vorbe ma pot usura de pacatul tacut de a nu fii suficienta mie. Trebuie, insa, sa pornesc cu gandul ca, daca eu as fi si judecator si acuzat, m-as ierta sau mi-as da o sentinta indulgenta.
Un exercitiu util e sa vezi carei vine indreptata impotriva ta nu i-ai putea da iertare. Atunci ai putea vedea, in fond, o slabiciune a gandurilor tale, ai gasi o zona de memorie care te face inuman. Si e atat de simplu sa o inlaturi...ati ghicit cum!
Am privit la cei nemultumiti de soarta, printre care s-a intamplat sa ma numar si eu(poate sunt chiar si acum, insa doar sub forma perfectionismului, a nemultumirii de mine insami), si le-am privit chipurile cernite sub dureri de-o clipa sau de ani de zile. Niciunul nu putea pastra bucuria clipei cand stia ca il apasa propria nemultumire, ba chiar dintre ei se alegeau unii care traiau s sub impulsul dorintei de razbunare.
Din fericire, nu am ajuns la o astfel de ardere a sinelui prin nevoia de razbunare. Poate fiindca am avut in jur exemplul unor oameni ce isi cladesc nadejdea pe iertare, si chiar intreagul destin pe dragostea pentru lumea din jur. Le datorez mult, si le cer iertare fiindca nu am fost intotdeauna cel mai bun ucenic: n-am invatat la timp si nici suficient de repede pilda iertarii, sau am avut chiar unele indoieli.
Vad in ispasire o virtute a cuvantului, fiindca e suficient un gand sincer si o vorba dreapta pentru a vindeca o rana a trecutului. Depinde, intr-adevar, de cel care e dispus sau nu sa accepte iertarea, dar am incredere ca si cel mai negru gand de dispret impotriva clementei isi are vindecare. Ar fi, practic, acceptarea iertarii, iertarea iertarii.
Nu trebuie sa ma simt vinovata direct pentru ceva ca sa imi cer iertare; o fac din credinta ca acele vorbe ma pot usura de pacatul tacut de a nu fii suficienta mie. Trebuie, insa, sa pornesc cu gandul ca, daca eu as fi si judecator si acuzat, m-as ierta sau mi-as da o sentinta indulgenta.
Un exercitiu util e sa vezi carei vine indreptata impotriva ta nu i-ai putea da iertare. Atunci ai putea vedea, in fond, o slabiciune a gandurilor tale, ai gasi o zona de memorie care te face inuman. Si e atat de simplu sa o inlaturi...ati ghicit cum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu