Bedlam

N-am idee de ce nu pot continua intr-un stil ordonat sirul ideilor pe blog, ma enerveaza ca nu sunt constanta nici in subiectivitatea proprie. Am avut o zi confundata in permanenta cu sambata, care a copiat isterii, a bagat in ceata, m-a ridicat in slavi si m-a trantit la pamant. Pot sa va dau vestea buna pe care o promisesem ieri, nu pot, in schimb sa spun ca sunt multumita. Am un stil de a-mi reprosa chestii foarte dubios, care ar fi in stare sa imi demoralizeze inceputul de saptamana. It hasn't happened yet, dar nici mult nu mai e. Pot spune ca de fiecare data ca se putea si mai bine, se putea sa nu fi fost deloc, sau sa fi fost degeaba(se putea sa fiu eu "degeaba", un calificativ foarte cuprinzator in argou).

Faptul ca nu pot sa ma accept asa cum sunt, mi-a inecat scurtele apogeuri, incat am ajuns sa ma simt mai bine inaintea unei competitii, atunci cand inca nu e prea tarziu, atunci cand nu e "degeaba". Fiecare succes mi-a devenit si un veritabil exercitiu de public humiliation, fiindca odata ce primesc o lauda, imi construiesc in minte diferite scenarii, ipotezii legate de improvementu' pe care il puteam aduce in timpul competitiei. Daca am ajuns cu o treapta mai sus decat marea multime, tind sa ma compar cu cei de prea sus, incat ma simt mai neinsemnata decat la inceput. E starea pe care o traiesc acum, la un sfert de ora trecut din lunea unei saptamani cat se poate de insipida.
It's only monday...