Simteam ca imi pierd echilibrul, ma sprijineam de ultima mustrare a celorlalti ca de o dovada a nevoii mele de rascumparare, singura care ma mai tinea vie. Ajunsesem sa nu pot auzi nici sfaturi, nici chemari, ci doar sunetul mecanic al ceasului de perete. Rutina devenise o aparenta siguranta a pasilor mei. Continuand sa ascult miscarea franturilor de gand ce parca nu imi mai apartiineau, am simtit nevoia de a opri timpul pentru o noapte. Noaptea alba a asternuturilor reci si a tamplelor umede s-a scurs in van, peste dureri nealinate. Stapaneam un timp propriu, as fi putut sa-l intorc pentru a vedea trecutul, dar acolo eram tot eu, prada altor taceri.
Trebuia sa renunt la mine, la incercarea eronata de a intoarce vremurile. Pagana nadejde in stagnare si rutina nu imi mai dadea nicio siguranta. Atunci mi-am rasturnat gandurile, altfel decat intr-o umilitoare strigare catre lume. Am strigat catre mine, cu o frica de nestapanit, dar cu ochiul rece si clar, uscat de lacrimi. Mi-am auzit propria chemare, m-am intors la drumul de rascruce, la locul unde ma ratacisem si am apucat un alt drum...Pe acesta merg acum; il simt ca o vina a pasilor care au gresit a doua oara calea, cu o nestiinta mai umilitoare decat cea dintai.
Imi astept din nou chemarea.
Trebuia sa renunt la mine, la incercarea eronata de a intoarce vremurile. Pagana nadejde in stagnare si rutina nu imi mai dadea nicio siguranta. Atunci mi-am rasturnat gandurile, altfel decat intr-o umilitoare strigare catre lume. Am strigat catre mine, cu o frica de nestapanit, dar cu ochiul rece si clar, uscat de lacrimi. Mi-am auzit propria chemare, m-am intors la drumul de rascruce, la locul unde ma ratacisem si am apucat un alt drum...Pe acesta merg acum; il simt ca o vina a pasilor care au gresit a doua oara calea, cu o nestiinta mai umilitoare decat cea dintai.
Imi astept din nou chemarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu