In memoriam ...Nichita

Până la capăt – Despre neputinţa de a iubi

1. Nedumerirea :

« — A iubi până Ia capăt înseamnă a trăi mult.
— Cum poţi să spui asta? am strigat; tu, dumneata, dumneavoastră, ai trăit puţin. Puţin şi chinuit. Eu cred că tu, dumneata, dumneavoastră, ai iubit până la capăt!
— A iubi până la capăt nu se măsoară cu damigeana. A trăi mult nu se măsoară cu ceasul.
— Înţeleg, desigur, şi nu înţeleg.
— Nu putem înţelege decât ceea ce ţine de vorbire. Tot ceea ce nu ţine de vorbire, fa­cem, pur şi simplu.
— Poate cineva să trăiască mult? l-am întrebat.
In clipa aceea se trânti o uşă şi din pricina zgomotului nu am auzit răspunsul. »

M-am ridicat şi am închis fereastra. Întorcându-mă, n-am auzit că în jur tăcerea i-a topit aripile. Am rămas cu oglinda întoarsă spre tavan şi cu cioburile de pene ale arătării care a dispărut. Nu îi mai caut urma, mă întreb în A şi în U dacă totuşi vom trăi până la capăt. Până la capătul cui ?

2.Chemarea:

Şi cum doar tăcerea mi se deschisese în ochi de umbre, înainte nu mai vedeam decât timpul, ca printr-un ochean întors . Şi odaia rămânea în urmă, pe când literele strâmbe plângeau iubire timpului meu încă netrăit. Tăcea viitorul veşted în foamea gurilor ce nu se mai sărutau şi eu plângeam din spatele timpului neiubirea lunganilor cu feţe de copil. Au ajuns la capăt ? Mi-am zis: Iubirea le-a trecut pe dinainte şi n-au apucat să-i smulgă aripile, să şi le împartă într-un zbor îmbrăţişat. Au înghiţit secundele şi timpanul le-a uitat vorba de iubire: mă cheamă să le dau litera şi cuvântul săpat în piatră, să-şi poată citi iar pe buze versul.

De atunci, mi-am învăţat cuvintele să iubească, le arătam inima şi nu mă lăsam până când silabele lor nu începeau să bată…

3. Deja-vu

L-am văzut ascunzându-se de privirea mea, ruşinat de greutatea cu care îşi îngrămădea cuvintele pe nota de plată de la cafenea. Literele ascuţite zgâriau ora care se îngrămădea împrejurul degetelor sale lungi aşteptând ca şi secunda să-i înţeleagă teribila seriozitate. Îşi chinuia în versuri scrise dezlânat toată iubirea faţă ea, dar fata, amuzată de patosul lui creator, se grăbea să-şi strângă lucrurile de sub privirile mele insistente. Mi-am adunat şi eu caietele, prefăcându-mă că mă pregătesc să plec, când l-am văzut pe el ridicându-se costeliv în picioare. Îi întinse mândru şi timid foaia muncită cu primele lui declaraţii în monorimă. Chipul ei nu l-am mai putut zări, căci ieşiră fulgerător din încăpere.

Înghiţeam placid jocul lor de mimă parcă neterminat. Într-o durere monosilabică de cuvânt, mi-am desfăcut şi eu nota de plată, am scris în grabă câteva rânduri pe verso şi am trântit uşa în urma mea.

Pe stradă nu mai arătau aceeaşi grabă, însă purtau aceleaşi priviri decolorate, aceleaşi buze neînroşite de sărut. Puteam ghici că gestul lui nu făcuse impresie, sau că pur şi simplu ea îi promisese că va citi după ce va ajunge acasă. Se putea mai anemic decât atât? Da, vedeam căzându-i din buzunar foia cu patimi de cerneală. I-am ridicat-o abia după ce am fost sigur că avem la îndemână catrenul terminat cu un semn de întrebare, şi i l-am dat în schimbul celui căzut. Privind ridicol de serios la obrazul meu uscat, nu mi-a mulţumit şi l-a ghiontit să se grăbească. Eu am plecat privirea pe care mi-o simţeam bătrână şi uscată.

Târziu am deschis biletul ei. Întotdeauna priveam mai întâi litera, cu forma ei străină de cuvânt şi de idee. Răbdam să văd tăcerea redusă la literă, cu suferinţa glasului pironit în scris, suferinţă pe care o trăisem de atâtea ori. Înţelesul mi se desluşea în verb şi mărturia era cea pe care o speram - că ei n-au iubit până la capăt, că abia de atunci încolo se vor lăsa. În scris, el îi mulţumea suav că nu îi strivise sărutul sub talpă … În rândurile mele o întrebasem doar dacă ar şchiopăta puţin, sub apăsarea aceleiaşi atingeri.

4. Răscumpărarea

Închidere, mustrare şi urlet de piatră, se împiedicau toate de un scris prelung. Vorba mă chinuia mai mult de când descoperisem lumina grea a timpului de umbră. Făptura iubirii îmbătrânise în ochii lor, ca o tandră arsură. Nu le mai găseam surâsul la vederea cărţii. Irisul rece, care mi se îngropase în litere, se deschidea acum anevoie la vederea tainei. Şi totuşi, de departe privirile lor păreau mustrate blând de acelaşi vers. Le voi răscumpăra eu timpul pierdut: prin netăcere, prin iubire, prin necuvânt…