Către mine

Sunt zile în care îmi doresc să fiu o parte din rutină şi să supravieţuiesc doar prin ea. Sunt, însă, zile în care îmi doresc să fi rupt barierele între eu şi mine, încât o aceeaşi eu să se poată adapta la orice formă de cotidian. Fiindcă aceste piedici n-au fost înlăturate la timp, sau fiindcă au persistat să existe în ciuda insistenţelor mele de a le călca, eu a rămas pentru două zile într-o lume necunoscută. Chiar cu prieteni prin preajmă, am simţit că prezentul a fost de multe ori năpădit de nemulţumirea de a fi aşa cum ei m-au cunoscut. De aici lacrimă şi resemnare grea, zâmbet fals şi suspin înghiţit. Până la coşmar îmi mai trebuia doar o privire în oglindă, o privire realistă şi un ochi întors în urmă. Nu sunt eu?!

Pe străzi de oraş străin, cu mulţumirea de a fi doar o necunoscută, cu paşi inegali, cu speranţe şi emoţii, am căutat o altă linişte. Nu pe cea pe care zgomotul din trafic sau necunscutul mi-au răpit-o din start, ci mângâierea unor speranţe puse pe seama unei întâlniri.Întâlnire cu mine, cea din umbră, care nu se teme să-şi recunoască declinul, chiar în faţa celor ce nu mă cunoscuseră de prea mult timp.

Mi l-am apropiat în tăcere, cu jumătate de aripă ruptă, chiar atunci când zborul devenise mai anevoios. Cu câteva zile înainte se arăta doar ca vis, sau doar prin cuvânt, căci chipul lui rămăsese doar amintire palidă. A devenit curând privire şi surâs, pas şi umbră prin parc. Vorbele mele, mai străine decât cele scrise, au umplut o tăcere confuză; simţeam că, deşi povestind despre ziua ce tocmai se termina, nu vroiam să comunic nimic. Vroiam doar să aud cuvintele zburând între noi, să ştiu că răspunsul lui era real, că el însuşi îmi era alături. Un vis se năştea şi era pe cale să se împlinească, visul ieşirii din mine, visul uitării de lume.

Dar lumea era mereu între vorbele noastre, căci ele înghiţeau prezentul pentru a putea fi auzite. Noaptea devenea tot mai adâncă, începeam să disting doar conturul pomilor şi parfumul de mălin, dar, în senzaţiile mele difuze, mi se părea că paşii ni se adânceau pe alei, deveneau mai reali, la fel şi încercarea noastră de a trece dincolo...

Dincolo de noapte a fost tăcere, vis tânăr şi nevoie de mângâiere. Am primit răspuns la năzuinţa mea spre adâncuri, l-am regăsit în vis ca demon tânăr şi duh de linişte. Nu purta aripi, nici blesteme în cuvânt, era doar chipul lumii vechi de care eu încercam să mă desprind. Dar era şi chipul a ceea ce va veni, căci lumina din privire îi era nădejde. Simţeam că fiecare privire a lui mă desprinde de întuneric şi că ieşeam împreună de sub umbră. Amândoi alegeam lumina, şi visul, şi sărutul.