Din întuneric

Scut şi păgânătate vâna dreptatea-n bolţi
Iar ei priveau orbi la răsărit. În sorţi
nu-şi mai clădeau decât nisip şi lujer.

Proptite-n cer şi-n creste
Tulpinile orbilor se rupeau
Lăsând să li se vadă de-aproape durerea,
Ultima spovadă înainte de Amin.

Cerşeau încă lumină în globuri de aramă
Pe care să le poarte în stihuri şi pe geană,
Rotunde-n sfera nopţilor poveri.

Se împiedică un gând de furtună:
pământul îngână şăgalnic din umbre
Iar pleoapele se-ngroapă-n nisip
Cu vederea opală.

În timp, lumina se scaldă - rânjind
celor ce n-au ascultat şi-au lovit
în durerea verde a ochiului umed.


Orbii freamătă în cercuri sub poveri
Ating zorile apoi şi le aştern sub tălpi-
Îi leapădă puterea.
Suspină printre raze.

Oglinda se descoperă şi sub ea ascuns
Stă gândul tulbure ce-nchipuia răpus
Un ochi imens fără vedere.

Călcând peste raze, orbii cad în oglindă
Se-nghit de ochiul rece nevăzut
Îl spintecă din unghii şi din carne.
Şi-l fac pământ.

Au viaţă în astrul ce i-a pironit pe sferă
Îl vindecă de raze şi de scut – Uitară
că l-au avut fărâme în sânge şi în coaste.