A rămas doar vidul verde al retinei, pe care lumina neagră îl sugrumă în mustrare. Ochiul nu mai caută decât dovada luminii pe care a dăruit-o, în plâns, altor ochi, negri si adânci. Paloarea opalină a chipului îndură tăcut apăsarea lacrimei. Picătura se opreşte în colţul buzelor şi priveşte înapoi către ochiul verde: "De-acolo am pornit, şi acolo mă voi întoarce, când faţa întoarsă spre pământ îşi va înghiţi durerile".
Un comentariu:
Ton de legenda, in toata povestea asta a pierderii si a dorintei de re-intoarcere la izvor. Idei foarte dense, un tot condensat in cateva cuvinte. Mi se pare ca seamana cu povestile asiate, in care lucrurile fara viata capata dreptul la cuvant (nu stiu daca lacrima e sau nu lucru).
Si nu stiu daca iubirea se naste din plans, din tacere si din indurarea tuturor suferintelor. Oricum, ai reusit! Continua!
Trimiteți un comentariu