Şi seara s-a întors din umbre şi a înghiţit ce-a fost pământ în noi. Am rămas sub lună doar chipuri de ceară albă, hrănite cu nădejdi, pleoape ale ochilor de zori ce s-au închis în tăcere. Clipim ades când se cutremură luna şi ne temem doar de lumina ei de zori, atunci nu ne este în putere moartea.
Acum se-apropie apusul, timpul luminii de roşu, scăldat în sânge, în frunze de arbori şi lacrimi pământene. Cu moartea noastră din asfinţit mai îngânăm o dată cântecul de blestem al muzelor de ieri.
Acum se-apropie apusul, timpul luminii de roşu, scăldat în sânge, în frunze de arbori şi lacrimi pământene. Cu moartea noastră din asfinţit mai îngânăm o dată cântecul de blestem al muzelor de ieri.
Un comentariu:
Acelasi stil, alt text (aici as putea sa parafrazez si sa spun "alta piesa, aceleasi masti"). Frumos, eros thanatic, sau prietenie care transcende moartea, sau pierdere a materiei intru spirit... Tine-o tot asa. Ar fi bine sa mai dezvolti, daca vrei.
Trimiteți un comentariu