Daca nu am gasit o solutie care sa ma scoata din plictisul de vacanta, a avut grija Februarie sa imi aduca prin ploaie "efervescenta" si idei marete. Azi nu am fost cu mintea la niciunul din task-urile pe care mi le-am propus, fiindca de fiecare data cand ma impulsionam sa-mi duc "obiectivele" pana la capat intervenea ba surplusul de energie, ba lenea brusca.
Daca asa as privi si in continuare lucrurile, poate ca as trage o concluzie nefasta la sfarsitul zilei. Pot spune ca am avut, totusi, motive de a privi altfel teama de singuratate pe care am inceput sa mi-o induc(apropo, nu e o tendinta emo). Mi-a staruit mereu in minte un poem al lui Arghezi, la care visez sa imi fie dedicat macar o data in viata, si asta atunci cand voi merita. Vorbesc aici de Psalmul de taina, care a rapit ceva din mine inca de la prima lectura, acum cativa ani. Nu stiu de ce l-am asociat mereu cu ploaia, dar parca ziua de azi l-a facut sa sune mai dureros, mai real chiar. Nu am sa-l postez aici, fiindca nu ma simt vrednica sa va vad meditand la versurile astea cat sunteti pe blogul meu. Va sugerez o carte, pe care sa puteti atinge fiecare slova(incerc si eu sa ma dezvat de ebooks), cu care sa ramaneti cateva zile pe noptiera de la capul patului.
M-a bantuit chiar gandul unei alternative 'masculine' la persoana careia i se inchina psalmul. Nu am incercat sa reformulez niciun vers, m-am oprit doar asupra "neiertatorului blestem" din final.
Pe acela l-as pastra cu siguranta in replica pe care as da-o poemului. Fiindca am simtit ca orice preamarire a unei idei are nevoie si de o nota grava, am putut sa vad si ploaia ca pe o durere amaruie care sa inece trecutul - deocamdata cu acesta ma lupt.
As vrea sa nu mai pot invia nicio tacere din trecut, poate doar ploile.
Daca asa as privi si in continuare lucrurile, poate ca as trage o concluzie nefasta la sfarsitul zilei. Pot spune ca am avut, totusi, motive de a privi altfel teama de singuratate pe care am inceput sa mi-o induc(apropo, nu e o tendinta emo). Mi-a staruit mereu in minte un poem al lui Arghezi, la care visez sa imi fie dedicat macar o data in viata, si asta atunci cand voi merita. Vorbesc aici de Psalmul de taina, care a rapit ceva din mine inca de la prima lectura, acum cativa ani. Nu stiu de ce l-am asociat mereu cu ploaia, dar parca ziua de azi l-a facut sa sune mai dureros, mai real chiar. Nu am sa-l postez aici, fiindca nu ma simt vrednica sa va vad meditand la versurile astea cat sunteti pe blogul meu. Va sugerez o carte, pe care sa puteti atinge fiecare slova(incerc si eu sa ma dezvat de ebooks), cu care sa ramaneti cateva zile pe noptiera de la capul patului.
M-a bantuit chiar gandul unei alternative 'masculine' la persoana careia i se inchina psalmul. Nu am incercat sa reformulez niciun vers, m-am oprit doar asupra "neiertatorului blestem" din final.
Pe acela l-as pastra cu siguranta in replica pe care as da-o poemului. Fiindca am simtit ca orice preamarire a unei idei are nevoie si de o nota grava, am putut sa vad si ploaia ca pe o durere amaruie care sa inece trecutul - deocamdata cu acesta ma lupt.
As vrea sa nu mai pot invia nicio tacere din trecut, poate doar ploile.
Un comentariu:
Ploaia... inseamna mult pentru mine...
Pe primul loc sunt fulgii... ador sa privesc cum ninge... dar iubesc sunetul ploii... ador sa o ascult... cert e ca daca beau 10 cafele si incepe sa ploua... adorm in bratele ei curand! Doar ploaia mai reuseste sa imi aline putin suferinta... as vrea sa ploua mult si sa fiu pe o insula pustie... sa stau intins pe iarba, sa privesc cerul... si fulgerele sa se zbata in jurul meu... tunetele sa imi trezeasca frica in mine... si o data cu plecarea ploii... sa raman gol de orice sentiment de tristete... sa zambesc... fericit ca traiesc si ca pot iubi...
Trimiteți un comentariu