...ce m-a băgat cu botul în ciubărul cu nostalgie! Ta-daaam...:
Faptul că azi sărbătoresc un an de la cea mai importantă decizie pe care am luat-o pentru viitorul meu. Ce-i drept, la vârsta asta, o decizie importantă se poate lega cel mult de educaţie...ei bine, despre asta a fost vorba şi în cazul meu.
O coincidenţă care mă frapează chiar şi după un an este contextul în care am luat măreaţa hotărâre. Impulsul care m-a împins atunci către escapada GH-Bucureşti a fost aproape teribilism, aproape nevoia de ceva nou. O decizie luată cu 3 ore înainte de plecare trenului, o surprinzătoare aprobare din partea security stuff-ului de acasă, un bagaj constând într-un rucsac verde (conţinând o sticlă de apă şi două portocale) şi un bilet până la Gara de Nord. Faza cu atenţionările pre-departure nu trebuie sărită: tocmai când mi s-a spus pe peron să inspir încredere pe tot parcursul drumului(e un pont bun de vândut!), un copil de vreo un an jumate-doi s-a repezit în braţele mele...Vă daţi seama că a fost argumentul suprem care m-a făcut să arăt ca o personă încrezătoare şi de încredere...dacă şi un plod inofensiv a văzut pe faţa mea self-confidence atunci chiar că m-am pornit la drum foarte măgulită şi...feelin' high.
Drumul mi-l amintesc fragmentar, la fel şi primul contact cu...lumea din B, apoi tendinţe 'teenish' de impresionare, băgare în seamă şi de seamă, momente penibile de tăcere,umplute arar de spontaneitate falsă. Până aici, doar efectul narcotic al unui drum cu acceleratul 1654, prelungit până împrejurul orei 15, când am lenevit prin pod la Cărtureşti şi prin Cişmigiu. Apoi, cu sentimentul je m'en fische am luat-o spre Northern Railway Station: 2 bilete cu reducere pentru elev, şi cu destinaţii diferite...ceea ce arăta a zi terminată cam 'din topor'. Bine că am şi aşteptat trenul, bine că am pomenit şi de planurile de viitor... de atunci. Bine că el a pomenit despre alte planuri, şi eu am fost destul de open-minded ca să pun botul .
Şi de atunci au început căutările, nopţile cu frământări, criza de timp şi puseele de descurajare. Dar totul a mers până la capăt, până în vară, până în vis, până la lacrimi plânse pe un alt peron.
Ceea ce a rămas e bucuria mea de acum, de mission accomplished şi , pe undeva, nostalgia verii trecute.
Faptul că azi sărbătoresc un an de la cea mai importantă decizie pe care am luat-o pentru viitorul meu. Ce-i drept, la vârsta asta, o decizie importantă se poate lega cel mult de educaţie...ei bine, despre asta a fost vorba şi în cazul meu.
O coincidenţă care mă frapează chiar şi după un an este contextul în care am luat măreaţa hotărâre. Impulsul care m-a împins atunci către escapada GH-Bucureşti a fost aproape teribilism, aproape nevoia de ceva nou. O decizie luată cu 3 ore înainte de plecare trenului, o surprinzătoare aprobare din partea security stuff-ului de acasă, un bagaj constând într-un rucsac verde (conţinând o sticlă de apă şi două portocale) şi un bilet până la Gara de Nord. Faza cu atenţionările pre-departure nu trebuie sărită: tocmai când mi s-a spus pe peron să inspir încredere pe tot parcursul drumului(e un pont bun de vândut!), un copil de vreo un an jumate-doi s-a repezit în braţele mele...Vă daţi seama că a fost argumentul suprem care m-a făcut să arăt ca o personă încrezătoare şi de încredere...dacă şi un plod inofensiv a văzut pe faţa mea self-confidence atunci chiar că m-am pornit la drum foarte măgulită şi...feelin' high.
Drumul mi-l amintesc fragmentar, la fel şi primul contact cu...lumea din B, apoi tendinţe 'teenish' de impresionare, băgare în seamă şi de seamă, momente penibile de tăcere,umplute arar de spontaneitate falsă. Până aici, doar efectul narcotic al unui drum cu acceleratul 1654, prelungit până împrejurul orei 15, când am lenevit prin pod la Cărtureşti şi prin Cişmigiu. Apoi, cu sentimentul je m'en fische am luat-o spre Northern Railway Station: 2 bilete cu reducere pentru elev, şi cu destinaţii diferite...ceea ce arăta a zi terminată cam 'din topor'. Bine că am şi aşteptat trenul, bine că am pomenit şi de planurile de viitor... de atunci. Bine că el a pomenit despre alte planuri, şi eu am fost destul de open-minded ca să pun botul .
Şi de atunci au început căutările, nopţile cu frământări, criza de timp şi puseele de descurajare. Dar totul a mers până la capăt, până în vară, până în vis, până la lacrimi plânse pe un alt peron.
Ceea ce a rămas e bucuria mea de acum, de mission accomplished şi , pe undeva, nostalgia verii trecute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu