Din atatea zile in care am cautat sa percep mai realist viitorul apropiat, doar ieri am realizat cat de mult depind visurile mele de ceilalti. De fapt, am primit doar niste argumente in plus. E un fel de dependenta a mea de tot ceea ce inseamna .."mai sus". Nu cred ca m-as putea multumi vreodata sa traiesc o viata fara evenimente, fara ocazii prin care sa ma pot autodepasi. Multi nu mi-au inteles ambitiile uneori premature. Imi fixez obiective destul de indepartate de prezent, dar vad in acestea o tinta mai nobila, care sa-mi lase un ragaz pentru a-mi ordona gandurile. De multe ori mi se intampla sa ma razgandesc, sau chiar sa nu imi tin promisiunile si asta ma face sa ma clatin. Schimbarile de atmosfera, din breasla neuronilor si a celulelor gliale, nu justifica pe deplin aceste sovaieli, dar ma fac sa simt mai omeneste (nu neaparat mai rational).
Sunt unele schimbari pe care nu le regret, de care ma bucur dupa ce am trecut de "apogeul" unei anumite stari. Apoi ma intreb ce s-ar fi intamplat daca...Imi dau seama cat de aproape am fost de cadere, sau cat de mult puteam sa pierd. Sunt mandra doar de o parte din deciziile pe care le-am luat in ultimul timp, fiindca celelalte, majoritatea, m-au facut sa nu seman cu mine. Stiu ca nu spun nimic concret prin asta, dar gandurile mele de acum sunt la fel de abstracte ca si cele scrise aici.
In momentul de fata, tot ceea ce simt ca intr-adevar imi lipseste e aceea afectiune cerebrala, care sa ma avertizeze cand ma implic sentimental prea mult sau prea putin. Ar semana cu cea materna, dar cred ca ar trebui sa aiba alta sursa, si sa imi impuna altfel de restrictii. Intr-un fel, va veni atunci cand voi stii sa acord si eu mai multa incredere, si cand nu o sa ma razgandesc asa de des. Dar o sa cresc eu mare, si o sa invat toate "tehnicile" astea nescrise, incat macar altora voi fi in stare sa le acord acest fel de afectiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu