Mi-as fi dorit ca acum sa fie doar iarna afara si nici urma de lacrimi. Sa fiu doar cu mine insami si cu toti laolalta in acelasi timp. Sa pot simti ce inseamna tacerea, dar sa pot trece de ea... prin cuvinte! Poate o sa reusesc, dar nu voi chema in ajutor decat suflete deschise si voci care stiu sa tremure in vibratia trairii pure. Am prea multe aspiratii, pentru o lume care abia mai respira, pentru un timp imbatranit si pentru o ora care tinde la zero. O sa-i caut pe cei care stiu sa ma invete cum sa merg mai departe.
Am vazut azi mai mult chipuri triste si ma intrebam daca gandul lor e dus doar de grija traiului sau daca cei care le poarta s-au obisnuit sa le intunece intr-adins la fiecare pas. Si totutusi imi dau seama ca exista un proces de autosugestie si in tristetea banala a cotidianului. Ma privesc pe mine, uneori deprimandu-i pe ceilalti sau creand senzatia in jur de nesiguranta. De cate ori as fi incercat sa caut raspuns la ceva ce ma framanta, am pretins ca am un argument solid la ceea ce se intampla, fara sa cunosc insa...inceputurile.
Cred ca inceputul nedumeririi mele e undeva dincolo de concret, si inainte de a fi propri-zis. Candva, in lichidul placentar am simtit gustul amar al infinitului , ca senzatia inchiderii unui zavor in urma mea. Am pornit tarziu spre lume, doar cu dorul neimpartasit de a-mi cauta printre oameni nadejdi noi si forte noi.
Pe o parte dintre semeni i-am socotit prieteni dintru inceput, cum era si firesc cu cei apropiati, familei sau colegi. Cei dintai nu m-au dezmintit, dar am vazut ca timpul rupe usor ceea ce tot el a creat prin hazard. Am avut senzatia revenirii al golul dintai atunci cand am regretat apropiarea de o persoana sau cand am fost nevoita sa negociez principii. Ma bucur de critici "constructive", desi pe moment , recunosc, imi este foarte greu sa le accept.
Aici va fi locul unde voi avea timp sa meditez asupra schimbarilor pe care le-as putea face in atitudinea mea, in viata mea zilnica si chiar in destinul meu. Astept un gand bun si un gand aprig de la toti, aducandu-va aminte ca vorbele ne fac pe toti mai umani.
Am vazut azi mai mult chipuri triste si ma intrebam daca gandul lor e dus doar de grija traiului sau daca cei care le poarta s-au obisnuit sa le intunece intr-adins la fiecare pas. Si totutusi imi dau seama ca exista un proces de autosugestie si in tristetea banala a cotidianului. Ma privesc pe mine, uneori deprimandu-i pe ceilalti sau creand senzatia in jur de nesiguranta. De cate ori as fi incercat sa caut raspuns la ceva ce ma framanta, am pretins ca am un argument solid la ceea ce se intampla, fara sa cunosc insa...inceputurile.
Cred ca inceputul nedumeririi mele e undeva dincolo de concret, si inainte de a fi propri-zis. Candva, in lichidul placentar am simtit gustul amar al infinitului , ca senzatia inchiderii unui zavor in urma mea. Am pornit tarziu spre lume, doar cu dorul neimpartasit de a-mi cauta printre oameni nadejdi noi si forte noi.
Pe o parte dintre semeni i-am socotit prieteni dintru inceput, cum era si firesc cu cei apropiati, familei sau colegi. Cei dintai nu m-au dezmintit, dar am vazut ca timpul rupe usor ceea ce tot el a creat prin hazard. Am avut senzatia revenirii al golul dintai atunci cand am regretat apropiarea de o persoana sau cand am fost nevoita sa negociez principii. Ma bucur de critici "constructive", desi pe moment , recunosc, imi este foarte greu sa le accept.
Aici va fi locul unde voi avea timp sa meditez asupra schimbarilor pe care le-as putea face in atitudinea mea, in viata mea zilnica si chiar in destinul meu. Astept un gand bun si un gand aprig de la toti, aducandu-va aminte ca vorbele ne fac pe toti mai umani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu