De tăceri ascunsă, de uitare gătită, cartea se trudea sub miile de tălpi ce îi treceau pe deasupra. Rândurile şi literele i se învălmăşeau în locurile unde paşii săpaseră durere, şi sânge negru lăsau să iasă de sub scoarţele de sute de gânduri. El era demult îngropat sub ceea ce zidise, dar abia acum îşi simţea oasele zdrobite de pagina veche, mai grea de vorbele lui, mai apăsătoare sub ochii şi tălpile ce se perindau deasupra.
Simţea a treia lui moarte cum se apropia, şi trupul de os măcinându-i-se. Mâna îi era deja cenuşă, chipul, lut scobit şi pecetluit cu ani de foc. Murise sub primul lui gând de a scrie, ucis de învelişul de cerneală: păianjenul venise să-i ţeasă locul literei, şi hrănindu-se din vinele mâinilor, rupse ochiul de scris şi gândul de frumos.
A doua moarte il găsea golit de epitelii, cu păianjenul crescându-i roi în viscere şi muşchi. Pânza de carte ajungea să îi înfăşoare rănile, să-i otrăvească ochii şi să îl sufoce. Bătăile inimii, rărite sau grăbite de paşii celor ce se opreau să citească, îi ajungeau pentru o agonie de-o zi. Cât s-a hrănit cu venin sau cu noroiul tălpilor de deasupra, reuşea să îşi amintească fragmentar viaţa de dinainte - prima moarte citită, primul ochi înveninat şi scris cu cenuşă pe stradă, tavanul primei camere de scris căzut sub povara bibliotecii. De fapt, asta îi era ultima amintire vie şi dureroasă. Atunci nu se sfiise de lovituri şi de povara căzută deasupra, şi nu îşi ferise decât un ochi de avalanşa care îi promitea cădere. Pe acela, îngrădit în palmele sângerânde, îl lăsa privind vertical, spre golul care se deschisese...
Simţea a treia lui moarte cum se apropia, şi trupul de os măcinându-i-se. Mâna îi era deja cenuşă, chipul, lut scobit şi pecetluit cu ani de foc. Murise sub primul lui gând de a scrie, ucis de învelişul de cerneală: păianjenul venise să-i ţeasă locul literei, şi hrănindu-se din vinele mâinilor, rupse ochiul de scris şi gândul de frumos.
A doua moarte il găsea golit de epitelii, cu păianjenul crescându-i roi în viscere şi muşchi. Pânza de carte ajungea să îi înfăşoare rănile, să-i otrăvească ochii şi să îl sufoce. Bătăile inimii, rărite sau grăbite de paşii celor ce se opreau să citească, îi ajungeau pentru o agonie de-o zi. Cât s-a hrănit cu venin sau cu noroiul tălpilor de deasupra, reuşea să îşi amintească fragmentar viaţa de dinainte - prima moarte citită, primul ochi înveninat şi scris cu cenuşă pe stradă, tavanul primei camere de scris căzut sub povara bibliotecii. De fapt, asta îi era ultima amintire vie şi dureroasă. Atunci nu se sfiise de lovituri şi de povara căzută deasupra, şi nu îşi ferise decât un ochi de avalanşa care îi promitea cădere. Pe acela, îngrădit în palmele sângerânde, îl lăsa privind vertical, spre golul care se deschisese...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu