Gonit

Îţi rămâne mic pasul, asemenea şi durerea, căci te înghite fiecare lovitură. Rămâne puţin din tine. Rămâi puţin la suflet. Gândul ţi se îndepărtează de trup, deşi ţi-l simţi greu şi atârnând pe oase. Nu îndrăzneşti să te alungi îndărăt, fiindcă sensul pierzării e acelaşi, şi, întorcându-te, nu ai face decât să retrăieşti durerea.
Ce nu mai e omenesc, ce ai uitat din vremea ta şi n-ai îndrăznit să legi de pas, nădejdea, te-a smuls din neguri şi te-a frânt. Te-a făcut gând pentru alţii, şi milă de popas pentru călători. Acum te trăiesc ei, în rămăşiţele desăgilor şi în caii obosiţi. Eşti foamete şi pas călit în suferinţă. Eşti lipsă fără dorinţă şi un plâns înecat.
Te mint în gândul lor femei cu marama ruptă de bocet. Le-ai dus copiii cu jale la altar, i-ai făcut jertfă de izbăvire şi ai plătit cu umilinţa. Minţi sucite de plâns te râd şi te suspină, te ard pe brânci şi în sicrie.

My Best Jacobs Day

Îmi pare rău că am lăsat să treacă ziua asta fără să fac observaţii sub proaspăta impresie a momentului. Acum că a trecut o săptămână (deşi nu o să se vadă asta din data postării) pot trăi la rece evenimentele de atunci, aproape comemorativ, aproape straight face. Am ajuns, din nou, să mă bucur de note. Momentan mi se pare stupid, dar având în vedere contextul, parcă n-aş mai fi atât de intransigentă cu propriile bucurii. Am aflat ca am luat 3 note maxime, la 3 cursuri diferite, preferatele mele, de fapt. Ziceam de context...
M-am obişnuit să nu mă mai raportez la alţii când e vorba de performanţă, la fel şi în situaţii practice. Învăţ pentru mine, dar trebuie să ştiu şi pentru alţii. Asta în sensul că ceea ce învăţ nu îmi aparţine mie şi nu îmi va rămâne numai mie. Sunt uneori dominată de informaţie, mă simt inferioară prin faptul că nu voi supravieţui în aceeaşi măsură timpului. Aş putea, în cel mai fericit caz, să aduc ceva nou. Probabil ar fi o constantă care intervenind într-un sistem de referinţă, ar face nemăsurabile toate mărimile(fizice sau mai puţin fizice). Uite, ca şi acum, când zic că nu vreau să îmi raportez performanţa la nimeni şi la nimic. S-ar fi rezolvat foarte simplu dacă în calcularea GPA-ului meu (a.k.a media) aş fi introdus constanta asta ipotetică. Ar fi dat o eroare, care n-ar fi fost 'mai eroare' decât în cazul altora.


Acum realizez că paragraful de mai sus e combinaţia aberantă între euforia trecută a zilei de 19 noiembrie şi sictirul actual, proiectat pe fondul celor două domenii de activitate în care m-am infiltrat(ştiinţe sociale şi literatură) şi al rămăşiţelor mate-fizice din liceu(sau ereditare). Nu pretind dezvoltare multilaterală.

Un alt argument pentru acea fericită zi ar fi fost double-anniversary-party-ul la care am luat parte: lume bună, minţi luminate, conflicte pur intelectuale cu tiramisu şi rămăşiţe de teribilism. Luciditatea nu mi-a fost favorabilă. Aş fi fost interesantă poate dacă aş fi aberat ca acum sau dacă aş fi emis ceva util (nu mi se întâmplă în condiţii de luciditate).

Nu în ultimul rând, a fost o zi foarte zi fiindcă mi-am dat seama de unele slăbiciuni, şi de simplul fapt că e greu să te menţii şi la stadiul de om integru(care aparţine la Z*). Şi o mică răceală te poate târî până în stadiul de transă, până într-atât cât să îţi dai seama că depinzi de multe...
Şi când eşti ignorat poţi trăi bucuria (sadică, s-ar zice) că eşti ocolit sau uitat de cineva, dar totuşi acel cineva întreprinde o acţiune împotriva ta...deci contezi!


Nu ştiu cât contez eu pentru ceea ce voi fi peste o lună-două sau peste câţiva ani. Nu ştiu dacă planul meu cincinal dă doi bani pe cine sunt eu acum. Dar dacă am 'emis' o aspiraţie, chiar şi fără a avea argumente concrete, contează că mintea mea a debitat până acolo.
De exemplu, prin simpla asociere cu personajul unui film (demnă în aceeaşi măsură şi de performanţa unui actor şi de plictisul babelor care croşetează uitându-se la telenovele) m-am văzut şi eu la casa(a se citi 'viaţa', în funcţie de gradul de adâncime al cugetării) mea, peste vreo câţiva ani. M-am întors la ipotezele care mi-ar fi alimentat acel statut : absolventă, cu sau fără lauri, de la o universitate respectabilă, căutând angajatori într-o lume aproape ...007. În acel context m-aş fi văzut ca un roboţel amfibian fără brevet pe invenţie. Încă neadaptat, cu atuuri şi frustrări, cu mecanisme prea complicate ca să îşi poată purta singur de grijă. Încotro o apuc, cu câte cepe degerate valoare?

Presupunând că exerciţiul de formare început acum 3 luni va avea în continuare aceeaşi intensitate, dar şi acelaşi consum nervos, probabil că aş valora o căruţă-două, cu vârf! (de cepe degerate). Dacă interludiile numite vacanţă, plictis sau depresie vor interveni negativ, e sigur că valoarea mea intelectuală va scădea la o coşarcă(pfai ce mi-era de dor de cuvântul asta).
Vorbind de gradul inteligenţă emoţională, n-aş garanta că aceleaşi forţe, aplicate cu aceeaşi intensitate ar duce la rezultate similare. Ar duce, mai mult ca sigur, la confuzie, atâta timp cât s-ar anula reciproc (parţial), pe intervale nedefinite. Dacă roboţelul amfibian ar fi supus unei socializări hibride, probabil că şi-ar demonta singur piesele şi ar pleca! (Nu se ştie cât de mult va evolua tehnica pe parcursul planului cincinal mai sus invocat).
Nici nădejdile mele de bine şi prosperitate pentru următorii ani nu sunt măsurabile. Probabil că respectiva constantă se activează doar în condiţii inactivitate cerebrală. Probabil că mă voi simţi mai în siguranţă dacă am să privesc doar la câteva zile/luni înainte, atât cât poate vedea roboţelul fără ochelari. Acum văd 24 de zile până la vacanţă, văd o sesiune, văd cam 10 nopţi nedormite, dar şi Sărbătorile. Parcă aş aţipi puţin până atunci, dar mi-e că vine moş Nicolae peste vreo 10 zile...

Refugii

Învăţ. Nu tot timpul în scopul pentru care am venit aici, ci pentru înţelegerea unor lucruri mărunte care ar putea însemna...salvarea. E atât de obositor să fugi de tine prin locuri pe care nu le cunoşti încă bine, printre indicii false ce te-ar putea pierde.
Pentru asta există refugii, un fel borne kilometrice care îţi dau speranţa că drumul ales nu e unul greşit.
Pentru asta există învăţături în lucruri mărunte.
Le-aş pune pe toate într-un ghid, pe care, însă, nu ştiu cât de des l-aş folosi mai departe. Sunt lucruri care o dată învăţate, nu merită trăite la fel, ci redescoperite. Ca mersul pe bicicletă.
De curând am învăţat (sau reînvăţat) să patinez. Dacă aş fi fost singură pe patinoar, m-aş fi simţit mult mai nesigură, dar privindu-i am prins curaj. Era ceva tânăr în privirea tuturor - mulţumirea de a şti treptat ceva nou, de a redescoperi. Starea intermediară între 'a şti' şi 'a învăţa' îmi dă tot timpul senzaţia unui urcuş controlat, îmi dă siguranţă. Poate chiar aş vrea să uit să patinez până data viitoare...
Mai de curând am încercat să cad: 'Încercat', cu sensul de ceva nou.'Cad', cu sensul de buf!. Am fost imediat supărată pentru neatenţie, pentru grabă, dar mi-am dat seama că se putea mult mai rău. A fost doar o atenţionare blândă, prin care mi-am putut exersa calităţile de autoterapeut, să zicem.
Mai sărbătoresc şi oamenii, şi...îmbătrânirea lor. Implicit pe a mea. Îmi aduc aminte de aniversările mele, de fiecare stare a fiecărei noi vârste. Nu îmi place să cred că la anul pe vremea asta o să am alt prefix. Mă bucur că sunt încă printre cei mici, că sunt freshman, dar prevăd o schimbare de atitudine la anul prin septembrie...la vremea când o să înceapă a plânge bobocii.
Dintre toate aşa-numitele refugii, somnul rămâne în fruntea listei. Mă amăgesc cu antidot brazilian, dar când rămân cu datorii mari faţă de pernă, devine nasol.
Îmi merit şi eu sfertul de vis, şi dorul de gând.

Full life

Dacă tot s-a terminat sesiunea de midterms, mi-am permis ....treacă de la mine!...o hyper-relaxare de weekend. După prestaţia de joi, la mate, şi cea de sâmbătă, la germană, am simţit nevoia de a ieşi în lume (a se citi "la-clătit-ochii-prin-vitrine"), şi n-am fost deloc dezamăgită de alegere. Poate doar puţin: inflaţia prematură de marafeturi pentru Crăciun, de ornamente, de moş crăciuni consumă câte puţin din adevăratul Crăciun. Dar, dacă privesc altfel, sărbătoarea şi vacanţa chiar se apropie, încât, chiar acum când scriu AMR-ul arată 999 ore până la acceleratul 1653.
Petrecerea aniversară de sâmbătă noaptea "s-a lăsat cu delta":lume pe care nu am vazut-o vreodată prin campus şi-a făcut apariţia din negurile sesiunii, petrecând în stil mare şi ... multicultural. Până acum 2 luni şi ceva mi se părea de neimaginat o "horă"pe RnB, jucată de toate rasele pământului (fără pieile roşii!); acum nu mi se mai pare...
Se pare că sub influenţa etililor, exponenţii tuturor culturilor reacţionează la fel: supralicitarea cu bere, lichioruri, chestii tari şamd. i-a făcut pe toţi mai...open-minded şi mai sociabili, sub diferite manifestări.Una extremă a fost o amnezie temporară care să te facă să uiţi engleza şi să începi să zici că vrei acasă pe limba ta. Toate acestea s-au întâmplat până la răzvrătirea vecinilor care ne-au convins doar să mutam petrecerea la "The Other Side" sau, după posibilităţi, în camere private. Atmosfera dictată de ritmuri techno (aşa se zice?) sau hip-hop m-a ţinut pe ring până pe la 3 jumate.
Speram să găsesc în cămăruţa mea un surogat de atmosferă familială, linişte, un ceai şi un dush fierbinte. Primul pas făcut peste prag m-a lăsat straight face. La "noi"(că estem două) în apartament se fuma shisha/narghilea, cu acordul colegei şi cu prezenţa extraordinară a doi dintre sărbătoriţii de la party. N-am acţionat pe principiul "ordine, disciplină şi rigurozitate", dar am calmat spiritele, deja îmblânzite de tiutun, cu un exerciţiu de diplomaţie.
Epilogul poveştii de ieri se extinde până în momentul de faţă: duminică, 10 ore de somn, cu pauze de bun simţ, pentru mâncare şi vorbit acasă. Colega, trezită din euforie, era gata să-şi facă sepuku dacă nu o iertam pentru cele întâmplate în zori. Am iertat-o,că altfel îi faceam eu voodoo. Încă o serată cinematografică mi-a ruinat iniţiativele măreţe pentru teme şi bună organizare a săptămânii. În schimb, am văzut Bankok Dangerous (Cage în rol de semi-Bond) şi Dirty Dancing 2 (normal, pe 1 nu-l văzusem) într-o atmosferă cozy cu iz de vacanţă...Ce să fac dacă n-am fost acasă de hram?!

martina topley bird, baby blue

Mult timp

Când inspiraţia e invers proporţională cu timpul liber, nu dă bine la blog. Dar vine o vreme când trebuie sacrificate şi timp şi inspiraţie doar pentru câteva gânduri cu tine, gânduri care să te trezească. Nu reproşuri, nu laude, doar un gând limpede , care să te readucă într-un timp prezent.
De multe ori te uiţi undeva în urmă, printre teancuri de hârtii, printre orele irosite cu şovăială, sau printre miile de feţe cu care ţi-ar fi stat mai bine atunci când plângi.
Te macină ceea ce va fi. În loc să întrebi "Cum?", îţi răspunzi cu "De ce?". Te-ai obişnuit să spui "acasă" unor ziduri, între care nu-ţi poţi face loc şi pentru suflet. Numeri ce zile ţi-au mai rămas, şi realizezi că treci odată cu ele.
Vezi chipuri. Le zâmbeşti înapoi, cu iluzia că ele te-au văzut într-adevăr. Răspunzi mecanic la întrebări pe care le auzi a doua sau a treia oara. Nu iei parte la voci, nu te mişti, rămâi în tine cu mustrarea simplă că ziua aceea a fost.

Iulia Gusatu - Buna dimineata mama