Din cetate

De la mansardă se vede cum creşte dealul sub acoperişurile roşii. Sub geam, se zbate un nuc în ploaie. Cetatea are gustul unei veri în pârg, sub care s-au îngropat veacuri.
Tei şi corbi peste pietrele din cimitir descompun moartea în gânduri - pas, cădere, suspin -, însă toate se deschid spre linişte ca spre o cămară veche cu miros de tămâie.
Bătrânii aşteaptă liniştiţi sub castan.

Cădere

Mi-e dor să simt din nou căderea...de câteva zile a încetinit. Aerul ce aluneca peste mine în gol, acum se scurge slinos peste frunte şi pleoape, smulgând din piele, curăţând ochii. De parcă gândul prăbuşirii şi-a înfipt ghearele în mine...
Neputinţa şi viaţa se sfâşie dureros, căderea în gol ar fi cicatrizat rănile, aducându-mă în trup nou până jos. Aşa îndur fiecare epiteliu smuls, fiecare rană ce îşi varsă sângele mereu înăuntru, mereu pătând acelaşi chip absorbit odată cu rana. Trupul îşi reface singur viscerele, hrănit parcă de cădere, pentru ca tot căderea să îl doară, să îl întineze. Întunericul şi fierbinţeala din jur topesc oasele de pe dinăuntru, lăsând neatins craniul şi nervii, ca durerea să se simtă, lucidă şi rece în fiecare ţesut.

Surpare (partea I)

De tăceri ascunsă, de uitare gătită, cartea se trudea sub miile de tălpi ce îi treceau pe deasupra. Rândurile şi literele i se învălmăşeau în locurile unde paşii săpaseră durere, şi sânge negru lăsau să iasă de sub scoarţele de sute de gânduri. El era demult îngropat sub ceea ce zidise, dar abia acum îşi simţea oasele zdrobite de pagina veche, mai grea de vorbele lui, mai apăsătoare sub ochii şi tălpile ce se perindau deasupra.
Simţea a treia lui moarte cum se apropia, şi trupul de os măcinându-i-se. Mâna îi era deja cenuşă, chipul, lut scobit şi pecetluit cu ani de foc. Murise sub primul lui gând de a scrie, ucis de învelişul de cerneală: păianjenul venise să-i ţeasă locul literei, şi hrănindu-se din vinele mâinilor, rupse ochiul de scris şi gândul de frumos.
A doua moarte il găsea golit de epitelii, cu păianjenul crescându-i roi în viscere şi muşchi. Pânza de carte ajungea să îi înfăşoare rănile, să-i otrăvească ochii şi să îl sufoce. Bătăile inimii, rărite sau grăbite de paşii celor ce se opreau să citească, îi ajungeau pentru o agonie de-o zi. Cât s-a hrănit cu venin sau cu noroiul tălpilor de deasupra, reuşea să îşi amintească fragmentar viaţa de dinainte - prima moarte citită, primul ochi înveninat şi scris cu cenuşă pe stradă, tavanul primei camere de scris căzut sub povara bibliotecii. De fapt, asta îi era ultima amintire vie şi dureroasă. Atunci nu se sfiise de lovituri şi de povara căzută deasupra, şi nu îşi ferise decât un ochi de avalanşa care îi promitea cădere. Pe acela, îngrădit în palmele sângerânde, îl lăsa privind vertical, spre golul care se deschisese...

De-aş fi plecat atunci

Voi fi tăcut în lut cu uşi de lemn deasupra când, plânsă, ai să-nţelegi şi vezi c-am fost un gând. Să nu porţi umbra mea cu lauri, să jeleşti mai bine tot ce ea n-a putut cuprinde: părul tău cărunt, zorile şi apa vie. Rosteşte peste toate acestea vorba ta blândă şi mirarea, gândul dintâi ce te-a făcut să mă chemi atunci în tine. Priveşte-ţi mâinile cum tremură răscolind ţărâna şi negăsind nimic. Mult mai adânc, oase albe ţi se vor arăta şi n-or s-ascundă nici patimă, nici dor de viaţă. Se vor întinde subţiri peste mâl şi-ţi vor zgâria palmele când vei voi să le mângâi. Aruncă-le-napoi, să nu le prindă lumina şi-ntoarce-ţi faţa către răsărit şi casă. Te-aşteaptă în albie pruncul ce astăzi n-ai vrut să-l hrăneşti. Te strigă şi plânge mai aprig decât mine, adulmecă viaţa şi nu o pedepseşte. Te ştie doar cu obrazul brăzdat, căci lui n-ai vrut să-i întorci faţa cea bună. Ţi-a păsat de lut şi ceară, pe când el se ridica din albie, iar eu căcam deja poteci de jar...

Iertăciune

Te-am luat la rost ş-am spus în faţă că mi-eşti aprig. Că n-ai cu mine vorbe sub fereşti şi nici aleanul n-ai să mi-l propteşti pe uşa de la tindă. Întinde braţul să cuprinzi de mijloc ursita ce te joacă-n palme muncite de pământ. Leagă-ţi gândul de glie şi judecata întinde-o pe uliţi, să ştie alţii cât de vrednic mi-eşti. Nu zăbovi la sfaturi cu mustrare şi nici cu ochi de tină să priveşti la ţară. Să-ţi ţie Domnul fruntea sus şi gândul cu smerită rugă, să ai pâmânt de-o palmă să te închini la cer şi prunduri. Să ţi se-nchine sus paharul de pe urmă ş-udat să fie lutul pe care-acum păşeşti, de lacrimi de femeie cu prunc crescut cât bradul. Să-ţi ţie casa roadă şi ogrăzile belşugul de-mpăcare.

[Să sune puţin a Coşbuc]

Sad face

Te miri de ce-ar putea să-nsemne râsul şi jocul trist al claunilor. Le vezi umbrele triste prin cortină şi îi auzi cum suspină, cu masca pictată tot mai strident, cu ochii îmbătrâniţi. Iei parte la jocul lor mânjit cu ghips, înfăşurat în pânză de-arlechin, eşti complice la trucul cu banuţul scos de sub ureche. Te amuză aproape sadic privirile lor vinovate, atunci când cei mici îi iau în râs "Îl ţineai în mânecă!". Şi tu, de-atâtea ori, i-ai crezut, dar acum te simţi parcă răzbunat. Îi vezi întorcându-se cu capetele plecate, la menajeria stăpânilor.

proaspta achiziţie...

Surpat

Şi tu o să te topeşti încet cu ziua, cu ora care ţi-a tăiat în suflet o rază. Gândul ţi-e ars. De ce-ai privit? te întrebi. De ce ţi-a alunecat în minte chipul ei de piatră? Obrazul tău călit de gheţuri nu se va mai întoarce la adăpost. Te-a blestemat să-ţi duci tăcerile în tină şi să rabzi deasupra nisipul ei cernut. O să respiri cu greu din ceţuri şi din mâl şi cu mâna amorţită o să cauţi tăişul de rază ce ţi l-a înfipt în piept.
Să nu mai asculţi de noaptea ta cu lună.

Expediţie

Acum vei începe să uiţi... Priveşte în umbrele acelea şi nu gândi la nimic.
Te vei desprinde încet de sub umerii de stâncă şi vei vedea plutind sub tine trecutul, în forme transparente de fum. Contorsionate.
Te va uda de deasupra o roua de lut galben şi, când vei încerca să priveşti de unde cade, îţi vei izbi fruntea de ţărm. Te va durea. Sângerândă.
Îţi vei pierde echilibrul şi, căzut pe orizonat, vei urca încă vreo două mile. În lut.
Vei avea sub gene sare şi pe braţe îţi vor creşte mări. Înecate.
Te vei boteza cu ele până când pleoapele ţi se vor topi. Transparente.
Întorşi înăuntru, ochii nu vor vedea cu îţi cresc aripi. De sare.
Vei simţi lumina dinafară cum te înalţă. Topindu-te.
Când vei fi rămas un ghem de sare şi lut ars, te va lua în palme şi va sufla asupra-ţi. Cu lacrimi.
Şi atunci, vei începea din nou să vezi cum umbrele de fum se prefac în clipe. De viaţă

Gonit

Îţi rămâne mic pasul, asemenea şi durerea, căci te înghite fiecare lovitură. Rămâne puţin din tine. Rămâi puţin la suflet. Gândul ţi se îndepărtează de trup, deşi ţi-l simţi greu şi atârnând pe oase. Nu îndrăzneşti să te alungi îndărăt, fiindcă sensul pierzării e acelaşi, şi, întorcându-te, nu ai face decât să retrăieşti durerea.
Ce nu mai e omenesc, ce ai uitat din vremea ta şi n-ai îndrăznit să legi de pas, nădejdea, te-a smuls din neguri şi te-a frânt. Te-a făcut gând pentru alţii, şi milă de popas pentru călători. Acum te trăiesc ei, în rămăşiţele desăgilor şi în caii obosiţi. Eşti foamete şi pas călit în suferinţă. Eşti lipsă fără dorinţă şi un plâns înecat.
Te mint în gândul lor femei cu marama ruptă de bocet. Le-ai dus copiii cu jale la altar, i-ai făcut jertfă de izbăvire şi ai plătit cu umilinţa. Minţi sucite de plâns te râd şi te suspină, te ard pe brânci şi în sicrie.

De veghe

Când n-ai să mai chemi din urmă nici amintiri cu ploi şi toamne, nici seri din iatacul verde,
Când n-o să plângi la fiecare clătinare a viselor tale,
Când o să trăieşti din tine...

O să-mi poţi cere să-ţi fiu umbră, călăuză şi rădăcini.
N-o să mai tremuri în somnul de neguri, căci tâmplele mele te vor hrăni de gânduri.
Îmi vei fi sălaş, îţi voi fi lumină.

Ploaie şi sânge

Şi-n jur furtună, şi plânset printre umbre...doar chipul i se vedea dincolo de geam, cu ploaia zugrăvindu-i pe obraz dâre adânci, şi durere în picuri. Ar fi căutat spre cer, dacă nu i s-ar fi părut atât de străin şi învolburat. Îşi simţea trupul cu toate păcatele vâlvoi şi apăsarea lor tot mai arzândă. Nici răbdare, nici suspin sau iertare nu o puteau linişti, ofta de parcă zilele toate i se îngrădiseră în cer şi aveau să cadă odată cu ploaia, îngropându-se şi îngropând-o în lutul galben de sub păduri. Privea către pământ şi îşi privea palmele cu tremurul pe care îl ai atunci când te priveşti însângerat şi nu poţi să-ţi fi singur de ajutor. Se simţea vinovată de o atingere parcă, de greutatea palmelor pe care nu de mult le ţinuse într-ale ei. Le pierduse printre alte mii de mâini întinse după ajutor, săgetate de o lovitură vrăjmaşă şi îngropate laolaltă fără jeluire şi spovadă. La început crezuse că va primi întreaga lor putere şi strângerea caldă, dar acum simţea că ea îndură tocmai rana şi sângele lor neispăşit, nevindecat de moarte.

Ură

Şi când credeam că am uitat să te mai caut, ai apărut chiar tu, punându-mi înainte nepăsarea şi gândul cenuşiu al căderii. Mi-am dorit atunci să fiu mai jos decât m-ai fi aruncat tu, mai stinsă flacără decât ura pe care mi-o aprinzi în fiecare noapte la căpătâi. La început, am crezut că m-am trezit şi te-am văzut limpede prin lumina opaiţului. Purtai răzbunare în loc de sceptru şi haina ruşinii pe spate, câte un ochi de sânge îţi creştea pe braţe la fiece mişcare.
În noaptea aceea m-a trezit chiar răzbunarea şi sunetul tăişului alunecând printre pânze. Am apucat pumnalul cu mişcări spasmodice mi l-am apropiat de tâmplă să-i simt lucirea de întuneric, l-am încins sub flacăra de la căpătâi şi am aşteptat ca umbrele să joace pe tavan. Şiroirea mândriei tale de demon se-auzea la fiecare pas. Am păşit înaintea şi m-am văzut în haine albe, cu taina dreptăţii la piept, dar n-am înfipt în tine vina care să-ţi şiroaie între viscere, ci ura care să te afunde tot mai adânc, să te încuie pe veci în păcat

Stânjenei

Când credeai că ai rătăcit cărarea, ţi-am pus piedici din stânjenei, să te întorc şi de pe drumul drept. Te-ai împiedicat, însă, înainte, de firul ierbii amare, şi ai privit legătura mea de flori ca pe o mreajă de scăpare. Te-ai prins de ea şi ţi-ai făcut-o cunună, ai sădit-o pe fruntea ta rumenită de soare. O să înfloreşti din nou la vară, cu pecetea căderii dintâi. Acum taci, şi îţi priveşti braţele de rouă , cu truda rădăcinilor legate de pământ. Florile îţi sunt mai dragi şi ofilirea lor mai sfântă, aşa că îngroapă-te în suferinţa lor.

Prozodica

Când credeai că vine vară, ţi-am surâs uşor pe geană, şi uşor gând am făcut, să te spulber din cuvânt. Şi-ai şezut alături trist, să te chem din nou în vis, din noaptea cu tei sub lună, să te-aşez pe scări de brumă. Ger de tei şi puf de roua, s-adormim din nou sub oră.

Şi se apropie dogoarea, ne muşcă încet pe toţi, ne doboară în adieri şi ne sugrumă visul de margaretă. Răbdăm tăcuţi veninul de mai şi plângerea teiului neînflorit...la noi e încă primăvară.

Rană

Luna de noapte grea îi era singura călăuză către uitare. Vorbele nu o mai ajutau decât în blesteme şi săgeţi, pe care şi le înfigea în coaste şi pe braţe. Îşi simţea durerea ca răscumpărare şi păvază. Alţii nu ar fi putut să o rănească mai mult, şi nici vorbele lor nu o mai puteau îngropa în ruşine. Era chip al fricii de sine, al temerii de ceea ce gândurile ei ar putea face din pământ. Nu era în curajul ei de a răspunde nălucilor nici renunţare, nici jertfă. Ar fi vrut doar să ştie că umbrele nu o vor urma şi dincolo de poartă...acolo va merge singură, în trup cu toate păcatele vâlvoi, cu săgeţile şi blestemele ascuţite pentru ultima luptă. De acolo va ieşi în trup de rană, în gând de sânge.

Screenplay

Interior de cafenea. Pe tejghea se văd cioburile unui pahar spart şi 4 cărţi de joc uzate şi murdare(un 5 de treflă, o damă de caro sub un ciob, un valet de treflă - toate rupte în colţul din dreapta sus şi încă una întoarsă). La stânga tejghelei, la o masă luminată cu o lampă de veghe, se vede profilul unui bătrân, care stă sprijinit cu capul în mâini. La picioarele acestuia e căzut un ziar vechi la care bătrânul priveşte insistent. Nu pare a desluşi titlurile, îşi învârte privirea circular peste foile vechi, apoi calcă pe el încercând parcă să-l strivească, se ridică de la masă luând lampa cu el, merge spre tejghea unde îl aşază . Vede cărţile de joc, le adună cu aviditate, lăsând-o doar pe cea întoarsă. Vrea să le pună în buzunarul hainei pe cele luate, dar se opreşte. Le apropie de lampă, şi priveşte, pe rând, desenul prost şi învechit al figurilor; le adună între palme, apoi cu gesturi de iluzionist le scutură şi le taie, trântindu-le apoi pe masă. Cărţile cad toate pe dos, chiar pe marginea din interior a tejghelei, bătrânul se întoarce spre ieşire, trece pe lângă masa unde a stat, ridică de jos ziarul, scuturându-l, apoi se îndreaptă în întuneric spre ieşire. Din spatele tejghelei se vede o mână de copil care ia o carte din cele 3 lăsate pe margine şi pune în loc o bancnotă de hârtie de 5 lei. Când uşa cafenelei se trânteşte în urma bătrânului, mâna se retrage brusc.

În încăpere intră foarte dezinvolt un bărbat prost îmbrăcat cu ziare pe braţ. Se apropie de fiecare masă şi aşază ziare sub picioarele a două scaune de la mese alăturate. Se apropie de tejghea, dă cioburile la o parte şi aşterne un ziar, acoperind o carte de joc din cele rupte. Se sprijină în cot şi acoperă cu mână prima pagină a ziarului, lăsând să se vadă doar un „J” dintr-un titlu. Între timp priveşte spre mese fără a lăsa de înţeles că aşteaptă pe cineva. De dincolo de tejghea apare o femeie cu un copil de mână, care nu îi dă nicio importanţă celui venit. Femeia se întoarce ca şi când şi-ar fi uitat ceva, îi aruncă o privire piezişă bărbatului şi îşi ia grăbită o carte de pe marginea tejghelei, (dintre cele aruncate de bătrân), o bagă în portofel şi îşi ia din nou copilul de mână pornind spre ieşire. Bărbatul mai aruncă o privire în jur, apoi îşi ia ziarul şi porneşte în umbră spre locul de unde se ivise femeia.

Pe tejghea nu mai e decât o singură carte, cea întoarsă pe dos de la început.[…]În detaliu, se vede o mână, aceeaşi cu a bătrânului de la început, care întoarce tremurând cartea. [perspectiva se substituie privirii bătrânului] Pe faţa cărţii de joc se zăreşte un portret de familie învechit, cu culorile şterse, înfăţişând un copil şi pe părinţii acestuia. Bătrânul lasă cartea-fotografie pe tejghea şi adună cioburile în palme şi le pune într-un pahar de sticlă(intact). În spatele lui, se văd cei trei , femeia, bărbatul şi copilul, stând la masă şi cinând.

Plâns şi cântec

Am adormit o clipă şi ţi-am lăsat în urmă alintul. Am zăbovit deasupra ploii şi i-am zis să te dezlege de cântecul pe care mi-l îngâni noapte de noapte. Nu m-am plictisit să-l aud, dar , ştii, uneori mi se pare că glasul ţi-e prea străin. Nu ştiu să-ţi ascult respiraţia, dar mă poticnesc odată cu tine în notele grave. Mi-ar plăcea să te văd plângând la fiecare semiton. Îţi stă bine plângând, mai ales pe braţele mele. Dacă n-ai veni la mine să te mângâi atunci când plângi, poate aş uita iertarea, aş uita să mai fiu îndurătoare...Uite, aseară, fiindcă n-ai venit, mi-am plâns de milă şi nu m-am iertat. Mi-a fost greu să-mi cumpăr somnul. Nu mi l-au dat decât în schimbul unei ploi.
Să vii diseară, va fi senin şi mă voi fi iertat.

Prin ploaie

Au crezut pentru o clipă că ploaia se oprise, şi poate chiar aşa era...erau prea tăcuţi în mâhnirea lor ca să îngăduie cerului să tacă. Nu mai era nici fulger, nu mai era nici ropot, doar şiroirea prelungă a cerului prin acoperişuri. Îl priveau mirate... cum putea rămâne atât de posac? cum îşi ascuţea tăcerile ? de ce nu şovăia când le arăta drumul spre casă? .
"Chip de lut născut din ploi !"
"Chip de nor sădit sub tină!"
"Chip sur şi uşă de tăceri, ne arăţi tu drumul drept?"
Nu răspundea, îşi aduna doar paltonul pe trup şi păşea tot mai aprig ...înainte? Doar el ştia ; fiindcă nu auzea decât împotrivirile lor pământeşti, îşi urma cărarea cu pasul lui uriaş. Le-ar fi îngăduit popasul, dar ştia că cei care îi vor ajunge din urmă aveau să-i alunge, şi atunci osteneala le-ar fi mai dureroasă. Le cerea să treacă doar dealul, până acolo unde mijea o geană de lumină. Ar fi fost salvaţi.
Dar mezina căzu; îşi rupse veşmântul şi zăcea cu faţa la pământ într-un suspin de renunţare. Ştia că tocmai ei îi era dator, ea îi ceruse căinţa, ea îi ceruse lumina, dar acum nu îi era îngăduit să o ajute.
"Tocmai pe ea au să o îngroape ploile.Va fi hrană lutului şi izvor apusului;cei ce vor veni o vor călca în picioare, iar durerea ei va rămâne după moarte, când paşii muritorilor nu vor mai contenii să treacă pe deasupră-i. Va fi seva grâului tânăr, roua viei în toamnă şi pâinea mea când voi veni în Biruinţă."

Tocmai atunci

...când umbrele din cameră căutau să ascundă golul ce o adăpostea, când urmele lacrimilor pironite în tavan îşi răscumpărau căderea, când nu mai era surâs, nici nădejde, vălul i se aşeză pe creştet ca o podoabă a cenuşii. Îi simţea apăsarea sură, nu căuta să se elibereze de sub ea, răbda sfârşitul lent al ultimului vis în care el era adăpostit. Bătrâna îi spusese de mult că apăsarea aceasta de o noapte o va face să-l uite, îi va reda liniştea şi somnul alb promis de ursitoare.

Mâinile începură să-i tremure, buzele şi le simţea vinete, iar ochii verzi zbătându-i-se sub pleoape cereau un alt plâns, al iertării. Vroia s-o ierte pentru uitarea ce i-o purta, pentru nopţile neplânse de dorul lui, pentru clipele în care nu a putut să-i închine tăcerea. Şi-acum când îi cerea chiar moarte în gând, acum când vina îi îneca suspinul, nu mai putea să îl audă, să înţeleagă ispăşirea. Îl chema de sub neguri, de sub lance de foc, că să-i îngăduie despărţirea, îl chema să îi pună pecete asupra blestemului.

Vălul de cenuşă începea să o înghită, să o desprindă din iatac, să o topească în zori.

De ieri

Şi seara s-a întors din umbre şi a înghiţit ce-a fost pământ în noi. Am rămas sub lună doar chipuri de ceară albă, hrănite cu nădejdi, pleoape ale ochilor de zori ce s-au închis în tăcere. Clipim ades când se cutremură luna şi ne temem doar de lumina ei de zori, atunci nu ne este în putere moartea.
Acum se-apropie apusul, timpul luminii de roşu, scăldat în sânge, în frunze de arbori şi lacrimi pământene. Cu moartea noastră din asfinţit mai îngânăm o dată cântecul de blestem al muzelor de ieri.