Exerciţiu de supravieţuire

Supravieţuiesc doar cu countdown-ul pe desktop: 109 ore rămase, 2 examene şi un teanc consistent de foi de învăţat până vineri la 1.
Sesiunea e un exerciţiu perfect de dezumanizare. După fiecare examen trecut ajungi să te bucuri tot mai puţin, fiindcă îţi pierzi şi puterea de a fi mulţumit de tine Treptat, din ceea ce contezi pentru tine rămâne doar imperativul unei prestaţii mediocre la examen. Nu mai depinde nici măcar de standardele personale, toţi reacţionaţi la fel.

Îi vezi pe toţi buimaci prin cantină, ratând şi masa de pranz fiindcă şi-au îngăduit un sfert de noapte de somn. În sala de examen îşi impun luciditate. Tot ce îi încurajează e faptul că, întorşi în cameră, pot uita tot ce au învăţat câteva nopţi la rând. Nu e prea echitabil schimbul: 15 ceşti de cafea pe 2 ore de meditaţie în mijlocul colectivului.

Primeşti foaia cu subiecte şi nu îţi stârneşte nicio curiozitate. Broşura de examen, fără tortura sigiliului (long die Aglaia !), ţi se pare cam inutilă de la început, dar încerci să o dai în folosinţă, pe seama improvizaţiei de moment - simţi că tot ce ai acumulat în zilele dinainte s-a şters brusc şi că ai rămas cu invariabilă foaie albă şi în minte. Te deprinzi cu opera ta spontană, care de la o vreme nu mai sună atât de fals: proastă, proasă, da-i a noastră!
Predai cu graţie dovada nopţilor tale de pătimire.Trebuie să treci din nou printr-atâtea uşi ca să ajungi în locul căruia i-ai fost încredinţată, în locul în care te simţi ceva mai safe. 'Acvariul' tău adăposteşte acelaşi pat nefăcut de vreo 3 zile, hârtii în teancuri, în evantai, în mototoale şi în coş, Pudding trântit printr-un colţ şi floarea pleoştită pe pervaz. Laptopul, nedormit de vreo săptămână, poartă urmele google-search-urilor tale disperate şi, prin tastatură, firmituri de la grisinele de aseară. Parcă ţi-ar fi foame şi-acum, dar nu mai rezişti până să înceapă masa, aşa că îţi permiţi să aţipeşti fără pedeapsa unui nou piuit de ceas.
Nu se ştie până când dormi, dar odată ce începi să pricepi ce se întâmplă în jur, eşti condamnat la 5 minute de criză/disperare/depresie 'stinsă' cu o Ritter Sport sau cu 5 minute de plâns. Te calmezi în final, şi parcă ţi-a trecut şi foamea şi setea. Te ia dorul...

Eu cu cine sărbătoresc?

Ignorând bilanţul pe luna noiembrie, putem trece la lucruri serioase. Luni, întâi şi multe de pierdut. 20 de zile rămase până acasă, mai uşor de numărat, mai greu de trăit. Iniţiativele propice pentru ziua de azi nu se mai pun la socoteală, că deja au intrat în obscuritatea sesiunii.
Nu îmi place că de la o vreme cam totul se măsoară cu pâlnia. Mai ales încrederea. Dacă n-ai prin prejur un etalon palpabil pentru încredere, te mulţumeşti cu surogate, şi exploatezi la maxim intermediarii. Te sfătuieşti cu tine şi iei decizii care şchiopătează.
M-am(ne-au) privat de dreptul de a sărbători Ziua Naţională prin sustragere de la activităţi academice. Primul 1 Decembrie muncit!...cu râvna femeii de serviciu! Cu mari dezamăgiri, târâş-grăpiş spre zona crepusculară a sesiunii.
Activităţile mele preferate de sustragere de la învăţat sunt, în afară de facebook şi blog, recalcularea traseului spre casă, pentru aprofundare. Până acum, am socotit că drumul din campus până în camera mea va dura peste 20 de ore, all-inclusive(în mare parte datorită călătoriei re-iniţiatice Băneasa-GH, cu escală în Gara de Nord şi, de asemena, datorită orarului de Duminică al Deutschebahn). Având în vedere interludiul stresuitor, voi încerca să nu îmi câştig imunitate faţă de cafea până atunci şi să o pot folosi ca doză de atac pentru măreaţa călătorie. Dacă nu, şi un ceas deşteptător ar fi de folos.
Am descoperit că, de fapt, nu gândul la plecare îmi menajează substanţa cenuşie, ci tendinţa de a gândi mai departe, de a lua supravieţuirea for granted. Dacă e să mă iau după rezultatele precendente ale acestei abordări, pot garanta o reuşită de cel puţin 60%. Deci, îmi voi putea lua la sfârşitul semestrului mutra de student emerit fără să mi se pară că sunt ridicolă. Asta spune, totuşi, ceva.

Mult timp

Când inspiraţia e invers proporţională cu timpul liber, nu dă bine la blog. Dar vine o vreme când trebuie sacrificate şi timp şi inspiraţie doar pentru câteva gânduri cu tine, gânduri care să te trezească. Nu reproşuri, nu laude, doar un gând limpede , care să te readucă într-un timp prezent.
De multe ori te uiţi undeva în urmă, printre teancuri de hârtii, printre orele irosite cu şovăială, sau printre miile de feţe cu care ţi-ar fi stat mai bine atunci când plângi.
Te macină ceea ce va fi. În loc să întrebi "Cum?", îţi răspunzi cu "De ce?". Te-ai obişnuit să spui "acasă" unor ziduri, între care nu-ţi poţi face loc şi pentru suflet. Numeri ce zile ţi-au mai rămas, şi realizezi că treci odată cu ele.
Vezi chipuri. Le zâmbeşti înapoi, cu iluzia că ele te-au văzut într-adevăr. Răspunzi mecanic la întrebări pe care le auzi a doua sau a treia oara. Nu iei parte la voci, nu te mişti, rămâi în tine cu mustrarea simplă că ziua aceea a fost.

Iulia Gusatu - Buna dimineata mama

Toamnă cu gust de cafea

Dacă toate serile se închid cu tăceri şi cu un zâmbet amar, ajungi chiar să te temi de bucuriile neaşteptate ce ar putea veni. Nu poţi ieşi dintre pereţii pe care ţi-i ridici împrejur şi tot mai sus, cu fiecare zi ce trece. Nu îţi clădeşti nici uitare, nici izbăvire, doar mândria păgână că ai supravieţuit propriilor patimi.
Te sperie săptămâna ce urmează, deşi eşti convins că ţi s-au întâmplat şi lucururi mai grele decât o sesiune. Te mulţumeşti cu două ore de somn din (da, îţi aminteşti că ai promis că nu o să se mai întâmple, şi e din nou "ultima dată, promit!"), chiar cu o singură ceaşcă de cafea. Trăieşti foarte intens "sindromul femeii de serviciu": îţi găseşti tot felul de nimicuri de făcut prin casă, şi tot amâi marea confruntare cu biblia cps-ului(aka Comparing Political Systems). De exemplu...
Ţi-ar prinde bine să faci puţină curăţenie prin cameră şi să lustruieşti oglinda din baie la ora 4 am. Trebuie să verifici mersul trenurilor la nemţi, să vezi cu cât a crescut preţul la biletul de avion pe care l-ai luat acum o lună pentru întoarcerea în ţară(ca să te convingi că ai făcut o afacere bună), să citeşti ziarul, să verifici a 5a oară mailul şi contul de facebook, să îţi plângi de milă pe messenger, să aberezi pe blog.
Ieri nu a fost chiar aşa...
Efectele nesomnului nu ieşiseră încă la iveală, şi într-o stare de transă mă puteam bucura de weekend. Am reuşit să mă trezesc, la fel de devreme ca şi în cursul săptămânii, şi mi-am croit uşor drum către lăpticul cu cereale de la micul dejun - e cea mai dulce parte a rutinei...

Ajungeam , mai demult, să nu mă pot bucura de momentele de linişte sufletească, nici de o clipă de meditaţie, fiindcă îmi erau prea la îndemână. În schimb ieri, la Liturghie (prima departe de casă, prima după o lună jumate), am trăit din nou o bucurie înălţătoare şi smerită, luminată de gândul că minunea s-a abătut din nou asupra noastră...

După amiezile şi-au găsit un nou loc pentru lene şi învăţare(chiar în ordinea asta) - biblioteca. Fiindcă în cameră, chiar dacă e a mea şi numai a mea, pătuţul e o tentaţie prea mare pentru somnic şi mă distrage de la lectura intensă, am convertit sala de lectură într-un spaţiu de autoconstrângere. A fost parţial eficientă alegerea. Cea mai utilă parte e că am descoperit nişte cărţi şi nişte albume de artă numai bune de răsfoit după sesiune, tot în bibliotecă, dar într-o atmosferă mai degajată.



În stilul ăsta continui planurile pentru after-mids. De exemplu, meciul de aseară a fost o avanpremieră a ceea ce va urma începând de duminica următoare. Am urmărit şi nu prea evoluţia naţionalei în faţa Franţei; oricum, ne-am conectat online la Antena 1 abia după ce românii dăduseră cele două goluri. Mi-am luat pastila de râs pentru sâmbătă seară, răstâlmăcind,împreună cu amicii mei, comentariile pe marginea jocului. Rezultatul jocului a fost prea puţin important, bine că n-am luat bătaie! Furaţi de magia micului ecran, la care niciunul dintre noi nu privise de cel puţin o lună jumate pe un canal românesc, am continuat să ne uitam la reclame şi promo-uri, toate Made in Romania. Apoi am trecut pe stand-up comedy autohton, deci Cafe Deko (ştiţi voi, diateza reflexivă şi Eminescu, 2 bucăţi de ler, cum rezolvi toate problemele în două cuvinte...şi altele)

Având în vedere că nu dormisem decât 2 ore din ultimele 40 , aveam toate motivele să îmi duc cartea de CPS la nani şi, simultan, pe mine.
Duminica începută fără cafea nu a durat decât până la 2pm: iar am picat buştean(ă) într-un somn năuc. De la mood-ul d'apres-midi până la a freca menta, nu a fost decât un pas -cina şi bârfele aferente. Aşa că, fraţilor, urmează o noapte lungă, şi o săptămână foarte grea.
Mă consolez cu peisajul de afară (watch the pics!) şi cu cel de mai prin preajmă
Toamna nu e chiar aşa de amară.

Teamă

Se teme de strigăt, de chemări şi de şoapte. Simte în fiecare sunet adulmecarea trecutului şi în vocile de apus un cântec de îngropare, îndemnul către moarte al primului căzut.

Se teme de răsărit, se teme să îşi lase gândurile de noapte. Vede lumina de început, citeşte luceaferii de dimineaţă, dar nu crede nicicând în prevestirile lor. Îşi caută umbre printre glasuri şi loviri de întuneric, de parcă ar fi fost blestemat să îşi cerceteze în noapte pierzania.

Se teme de cuvinte, de vorbele ce i le-am scris atunci, de umbra aurie pe care am vrut să o las trecutului. Pentru el, timpul macină în gol o credinţă oarbă şi frica de a fie el însuşi. Caută acuze şi vorbe reci, imagini care vin şi trec, apoi sădeşte iluzii într-un suflet gol, aproape uitat. Dar nu primeşte decât lacrimi, se face vinovat de ele şi de neajunsul de a fi atât de departe, în mine.

Când nu mai ştii

...de ce eşti vinovat, de ce nu poţi să fii sincer cu tine, de ce renunţi atât de des la tine,
cauţi chemarea , cauţi nimicul mai presus de "este"şi mai jos decât " a fost".

"here’s still a little bit of your taste in my mouth
there’s still a little bit of you laced with my doubt
it’s still a little hard to say what's going on"

Listen.