Provizoriu

Cum s-ar zice, vacanţă...mai mult pe drumuri, mai mult printre valize, şi plecarea finală e, ca şi vara, într-o joi...
M-am întors de la Sighisoara cu bateriile încărcate binişor şi ceva mai mult chef de viaţă - păcat că îmi rămân doar câteva zile de petrecut prin preajma acas..-ei principale. Timpul atât de liber mi-ar lăsa loc de atâtea chestii frumoase de făcut...citit, scris pe tihnă, 'prins dorurile' de prin preajmă. Păcat că am revăzut doar lumea esenţială...mi-ar fi plăcut să simt din nou GH-ul din suma multor nimeni-cineva, cunoscuţi din vedere, numiţi generic 'colegi de şcoală', 'tanti', 'neni' şi toate tranzitivităţile derivate. Am ratat şi zilele oraşului, nefiind nici 'validă' pentru urcări pe scenă :P, nici capabilă să mă ataşez unei găşti de ex-colegi adunaţi la o poveste.
E greu şi cu plictiseala. De prea mult timp liber ajung să nu mă coordonez eficient şi să îmi reproşez mereu lenea generală, oarecum scuzată de faptul că va veni greul în toamnă. Parcă mi-ar prinde bine puţină activitate intelectuală a la Jacobs, doar de-aş ştii că şi restul lumii 'mele' se va alătura. Până una alta, număr cursuri, scriu orare provizorii, mă gândesc cum să îmi redecorez camera.
E tot un provizorat în mintea mea, de care încep să mă dezgust, odată cu ideea că schimb prefixul, sau cu ideea că a trecut jumate de an şi nu simt că am făcut mare lucru pentru sufleţelul meu. Nu că ar fi fost neapărat, dar totuşi.... Mi-aş fi dorit să rămână în picioare povestea(superstiţie personală şi inventată) cu "even years for mind, odd years for soul", chiar de s-ar fi răsturnat treaba. Probabil şi anii se numără altfel de acum încolo...nu mai contează ultima cifră, ci mai degrabă prima a vârstei mele.
Şi parcă toate foile de bloc, scrise până acum în pastel de o mână de copil devin mâzgălituri cu tuş negru care chinuie hârtia şi o rup pe alocuri. Cernelurile sunt prea închise şi amprentele lăsate pe colţuri miros deja a anchetă. Oricât de kafkian ar suna, ţi-e străină vina şi aştepţi ca din coridoarele înguste prin care ai fost târât să se ivească un chip cunoscut, să îţi spună că trebuie să te trezeşti ca să ajungi la timp la şcoală...

De-aş fi plecat atunci

Voi fi tăcut în lut cu uşi de lemn deasupra când, plânsă, ai să-nţelegi şi vezi c-am fost un gând. Să nu porţi umbra mea cu lauri, să jeleşti mai bine tot ce ea n-a putut cuprinde: părul tău cărunt, zorile şi apa vie. Rosteşte peste toate acestea vorba ta blândă şi mirarea, gândul dintâi ce te-a făcut să mă chemi atunci în tine. Priveşte-ţi mâinile cum tremură răscolind ţărâna şi negăsind nimic. Mult mai adânc, oase albe ţi se vor arăta şi n-or s-ascundă nici patimă, nici dor de viaţă. Se vor întinde subţiri peste mâl şi-ţi vor zgâria palmele când vei voi să le mângâi. Aruncă-le-napoi, să nu le prindă lumina şi-ntoarce-ţi faţa către răsărit şi casă. Te-aşteaptă în albie pruncul ce astăzi n-ai vrut să-l hrăneşti. Te strigă şi plânge mai aprig decât mine, adulmecă viaţa şi nu o pedepseşte. Te ştie doar cu obrazul brăzdat, căci lui n-ai vrut să-i întorci faţa cea bună. Ţi-a păsat de lut şi ceară, pe când el se ridica din albie, iar eu căcam deja poteci de jar...

Bucurie

Fiindcă trec atât de repede pe lângă mine şi mi se opresc în preajmă doar când e să mint, bucuriile îşi caută locul printre acei Alţii, cu inimi de lut proaspăt. Eu nu le primesc decât cu o şovăire de o clipă, cu un ras amuţit, ca o trădare. Prefer să stau în tihnă la umbra visului şi să simt cum mă îneacă încet. Respir apoi deasupra lui şi plutesc în golul de suflet pe care mi l-a deschis. Valul de lumină aşternut deasupra mă îngroapă sub fărâmele ce odată au fost eu, suflet tânăr şi patimă neşovăitoare. Între lumină şi rouă, gândul mi se agaţă de păcat, căci prin el sunt legată de glie, de uitarea binelui şi a recunoştinţei. De asta nu pot să mă bucur...

Sehr wichtig

Zi importantă pentru conduita mea Jacobs. Keep in touch, cu detalii diseară. Mă pregătesc să fiu eu, chiar şi cu un kil de emoţii pe mine. Îmi măsor gândurile şi răspund mai întâi în gând fiecărei întrebări din afară, mă privesc sceptic şi încerc să-mi uit înclinaţia spre gafă. Voi fi :) ca şi când aşa aşa aş merita să fiu. Nu intimidez, nu mă substiui niciunui 'mie' din trecut, fiindcă sunt aici, acum, cu gândul înainte.
Aş vrea să cad pe gânduri şi să rămân deasupra lor până când n-or să mai aibă deloc putere asupra mea. Voi întreba atunci,' sunt gândurile cui?' şi căutând să răspund şoaptei mai întâi, voi fi uitat de unde a pornit glasul. Ale lui, ale noastre. Ale celui ce n-a şovăit să păşească peste praguri, ale celui înfrânt de celce va fi voit să ajungă. Ale tuturor care s-au întrecut în răni de vorbe şi blesteme. Ale trecutului spart în oglinzi de ceară.
Fără lumini, fără căinţă.

Gonit

Îţi rămâne mic pasul, asemenea şi durerea, căci te înghite fiecare lovitură. Rămâne puţin din tine. Rămâi puţin la suflet. Gândul ţi se îndepărtează de trup, deşi ţi-l simţi greu şi atârnând pe oase. Nu îndrăzneşti să te alungi îndărăt, fiindcă sensul pierzării e acelaşi, şi, întorcându-te, nu ai face decât să retrăieşti durerea.
Ce nu mai e omenesc, ce ai uitat din vremea ta şi n-ai îndrăznit să legi de pas, nădejdea, te-a smuls din neguri şi te-a frânt. Te-a făcut gând pentru alţii, şi milă de popas pentru călători. Acum te trăiesc ei, în rămăşiţele desăgilor şi în caii obosiţi. Eşti foamete şi pas călit în suferinţă. Eşti lipsă fără dorinţă şi un plâns înecat.
Te mint în gândul lor femei cu marama ruptă de bocet. Le-ai dus copiii cu jale la altar, i-ai făcut jertfă de izbăvire şi ai plătit cu umilinţa. Minţi sucite de plâns te râd şi te suspină, te ard pe brânci şi în sicrie.

De veghe

Când n-ai să mai chemi din urmă nici amintiri cu ploi şi toamne, nici seri din iatacul verde,
Când n-o să plângi la fiecare clătinare a viselor tale,
Când o să trăieşti din tine...

O să-mi poţi cere să-ţi fiu umbră, călăuză şi rădăcini.
N-o să mai tremuri în somnul de neguri, căci tâmplele mele te vor hrăni de gânduri.
Îmi vei fi sălaş, îţi voi fi lumină.

Teamă

Se teme de strigăt, de chemări şi de şoapte. Simte în fiecare sunet adulmecarea trecutului şi în vocile de apus un cântec de îngropare, îndemnul către moarte al primului căzut.

Se teme de răsărit, se teme să îşi lase gândurile de noapte. Vede lumina de început, citeşte luceaferii de dimineaţă, dar nu crede nicicând în prevestirile lor. Îşi caută umbre printre glasuri şi loviri de întuneric, de parcă ar fi fost blestemat să îşi cerceteze în noapte pierzania.

Se teme de cuvinte, de vorbele ce i le-am scris atunci, de umbra aurie pe care am vrut să o las trecutului. Pentru el, timpul macină în gol o credinţă oarbă şi frica de a fie el însuşi. Caută acuze şi vorbe reci, imagini care vin şi trec, apoi sădeşte iluzii într-un suflet gol, aproape uitat. Dar nu primeşte decât lacrimi, se face vinovat de ele şi de neajunsul de a fi atât de departe, în mine.

Oameni mari

M-au lăsat singură... dar nu m-am temut, fiindcă am început să cresc. M-am uitat cuminte prin cărţile cu poze, mi-am îmbrăcat păpuşile cu hăinuţele croite de mine şi le-am pregătit de culcare. Am văzut pe geam alţi copii care se jucau şi nu mi-a plăcut deloc cum se împingeau. Eu când ies cu frăţiorul meu în parc, la scrânciobe, nu ne împingem şi nu vorbim urât. Îi lăsăm şi pe copiii cuminţi să se joace cu jucăriile noastre.

Dar e mai greu cu oamenii mari...

Ei nu mai ştiu să se joace, dar le promit copiilor lor jucării ca ale noastre, exact ca ale noastre, la care ţinem noi cel mai mult. Eu le împrumut copiilor jucăriile mele, dar nu îi las să le ia acasă, fiindcă îmi sunt prea dragi. Unele le-am primit de la mami când am făcut singură curat în cameră, altele le am de la Moş Crăciun sau Moş Nicolae, fiindcă am fost cuminte.
Şi aş fi şi mai cuminte dacă aş ştii că păpuşa aceea mare din pătuţ va rămâne numai a mea, că niciun părinte nu va mai vrea să-i cumpere alta la fel copilului său.