Voi fi tăcut în lut cu uşi de lemn deasupra când, plânsă, ai să-nţelegi şi vezi c-am fost un gând. Să nu porţi umbra mea cu lauri, să jeleşti mai bine tot ce ea n-a putut cuprinde: părul tău cărunt, zorile şi apa vie. Rosteşte peste toate acestea vorba ta blândă şi mirarea, gândul dintâi ce te-a făcut să mă chemi atunci în tine. Priveşte-ţi mâinile cum tremură răscolind ţărâna şi negăsind nimic. Mult mai adânc, oase albe ţi se vor arăta şi n-or s-ascundă nici patimă, nici dor de viaţă. Se vor întinde subţiri peste mâl şi-ţi vor zgâria palmele când vei voi să le mângâi. Aruncă-le-napoi, să nu le prindă lumina şi-ntoarce-ţi faţa către răsărit şi casă. Te-aşteaptă în albie pruncul ce astăzi n-ai vrut să-l hrăneşti. Te strigă şi plânge mai aprig decât mine, adulmecă viaţa şi nu o pedepseşte. Te ştie doar cu obrazul brăzdat, căci lui n-ai vrut să-i întorci faţa cea bună. Ţi-a păsat de lut şi ceară, pe când el se ridica din albie, iar eu căcam deja poteci de jar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu