Ură

Şi când credeam că am uitat să te mai caut, ai apărut chiar tu, punându-mi înainte nepăsarea şi gândul cenuşiu al căderii. Mi-am dorit atunci să fiu mai jos decât m-ai fi aruncat tu, mai stinsă flacără decât ura pe care mi-o aprinzi în fiecare noapte la căpătâi. La început, am crezut că m-am trezit şi te-am văzut limpede prin lumina opaiţului. Purtai răzbunare în loc de sceptru şi haina ruşinii pe spate, câte un ochi de sânge îţi creştea pe braţe la fiece mişcare.
În noaptea aceea m-a trezit chiar răzbunarea şi sunetul tăişului alunecând printre pânze. Am apucat pumnalul cu mişcări spasmodice mi l-am apropiat de tâmplă să-i simt lucirea de întuneric, l-am încins sub flacăra de la căpătâi şi am aşteptat ca umbrele să joace pe tavan. Şiroirea mândriei tale de demon se-auzea la fiecare pas. Am păşit înaintea şi m-am văzut în haine albe, cu taina dreptăţii la piept, dar n-am înfipt în tine vina care să-ţi şiroaie între viscere, ci ura care să te afunde tot mai adânc, să te încuie pe veci în păcat