Imagine a Wednesday...

Stăteam pe gânduri, gata să cad, retrăind letargia sfârşitului de an şcolar. Aşa mi-a venit în minte un pasaj din "Romanul adolescentului miop", în care m-am regăsit încă de la prima lectură, acum vreo 6 ani. I-ascultaţi...

"Iată ceea ce se petrece în sufletele noastre, acum la apropierea sfâr­şitului de an: ne copleşeşte melancolia. Suntem obosiţi, dezgustaţi de şcoală, sleiţi de căldură şi ne întristăm, totuşi, când se apropie sfârşitul anului. Ne arătăm mulţumiţi şi râdem, şi vorbim, dar în suflete păstrăm toţi un început de nostalgie. Se înţelege lesne aceasta. Poate ne gândim la plăcerile verii şi ne întristăm amintindu-ne că vom fi singuri. Despăr­ţirea ne alungă bucuriile.

Suntem atât de legaţi între noi, după şase[în cazul nostru, 4,8 sau chiar mai mult de 12] ani de clasă? Sau poate e altceva? Poate ne întristăm că vacanţele nu ne aduc cele ce închipuisem noi, încă de pe la Paşti, că vor aduce. Toţi socotim cele dintâi zile de vacanţă un rai. Şi nu e aşa. Ne obişnuim, în ultimele săptămâni de şcoală, puţin câte puţin, cu plăcerile libertăţii. Şi, când se vesteşte va­canţa, căutăm zadarnic marea şi nesfârşita voluptate. Eu n-am găsit-o. E drept, mulţi dintre noi par veseli şi zgomotoşi, dar aceasta nu dovedeşte nimic pentru mine. De atâtea ori mă pot preface..."

Aşadar, letargia nu se măsoară nici în feţe plictisite, nici în râsete zgomotoase, ci în felul în care ştim să ne prefacem chiar faţă de noi înşine, pentru a uita ceea ce a fost, pentru a ştii că mâine e o poartă care se deschide doar dacă ştim să ne desprindem de trecut.

Sub un cer de iunie pregătit de furtună, rămân încă speriată de întoarceri şi rememorări, mi-e teamă că, descoperind atâtea fapte vechi, tăcerile le voi topi în suspin. Nu mi-e frică, însă, de ceea ce voi fi, căci împăcarea cu sine le va vindeca şi pe cele şubrede de-acum.