De când zilele sunt mai lungi, nopţile nedormite nu mă mai frământă. Dimineaţa mă găseşte cu zorii sub pernă, încercând să trag puţin de ultimul vis. Dispoziţia mea matinală de început de lună mă leagă de numărătoarea inversă -AMR până la bac. Nu ştiu de ce, dar mi-a fost mai uşor să mă obişnuiesc cu ideea de examen, decât cu cea de absolvire a liceului. În fond, e doar o etapă, iar acum sfârşitul mi se leagă foarte strâns de noul început. La mine, toamna aceea "de şcoală" va veni mai degrabă...o aştept la fel cum aştept şi ora 10, cu resemnarea că timpul îşi ştie el pasul, abţinându-mă să spun ceva împotriva lui. De aceea, nu îmi propun, deocamdată să vad mai departe de sfârşitul verii.
Va fi o lună cu cireşe, pe care am început-o, ca în fiecare an, sub semnul copilăriei. Pe măsură ce mă apropii de terminarea şcolii, simt că voi îmbătrâni zilnic, până la invariabila vârstă de 18 ani şi 9 luni. Nici măcar asta nu e o constantă în itinerarul meu de iunie, ce să mai zic de cei care îmi vor fi ..şi nu-mi vor mai fi prin preajmă.
Ei, cei de ieri şi cei uitaţi chiar mâine, cei ce nu şi-ar fi dorit să mă cunoască, dar care mă vad acum în declin, îmi sunt pe zi ce trece mai indiferenţi. Nu ca semn al aroganţei, ci al nevoii de uitare, aş vrea să-i ştiu departe, în clipele astea când simt că nu contez pentru ei. Poate astfel amintirile nu vor fi atât mustrătoare...ca de pildă, ieri...
Am intrat din nou în odaia cu miros de carte veche, cu mobilă prăfuită şi pături vechi, unde nu mai înnoptasem de astă-vară. Aşternuturile ar fi rămas, poate, şi acum ude de lacrimi, dacă n-ar mai fi călcat pe-acolo uitarea. M-am gândit că săptămâna viitoare voi rămâne peste noapte acolo, şi deja am tresărit amintindu-mi de "insomnia" verii trecute. Poate nu-mi va fi greu să adorm, printre aceleaşi miresme de vară, printre aceleaşi căutări de umbre, printre aceleaşi lacrimi uitate în basma.
Am atâta vară de oferit timpului meu, am atâtea întrebări de pus toamnei ce va veni, şi totuşi îi sunt datoare cu câteva uitări celei trecute...
Va fi o lună cu cireşe, pe care am început-o, ca în fiecare an, sub semnul copilăriei. Pe măsură ce mă apropii de terminarea şcolii, simt că voi îmbătrâni zilnic, până la invariabila vârstă de 18 ani şi 9 luni. Nici măcar asta nu e o constantă în itinerarul meu de iunie, ce să mai zic de cei care îmi vor fi ..şi nu-mi vor mai fi prin preajmă.
Ei, cei de ieri şi cei uitaţi chiar mâine, cei ce nu şi-ar fi dorit să mă cunoască, dar care mă vad acum în declin, îmi sunt pe zi ce trece mai indiferenţi. Nu ca semn al aroganţei, ci al nevoii de uitare, aş vrea să-i ştiu departe, în clipele astea când simt că nu contez pentru ei. Poate astfel amintirile nu vor fi atât mustrătoare...ca de pildă, ieri...
Am intrat din nou în odaia cu miros de carte veche, cu mobilă prăfuită şi pături vechi, unde nu mai înnoptasem de astă-vară. Aşternuturile ar fi rămas, poate, şi acum ude de lacrimi, dacă n-ar mai fi călcat pe-acolo uitarea. M-am gândit că săptămâna viitoare voi rămâne peste noapte acolo, şi deja am tresărit amintindu-mi de "insomnia" verii trecute. Poate nu-mi va fi greu să adorm, printre aceleaşi miresme de vară, printre aceleaşi căutări de umbre, printre aceleaşi lacrimi uitate în basma.
Am atâta vară de oferit timpului meu, am atâtea întrebări de pus toamnei ce va veni, şi totuşi îi sunt datoare cu câteva uitări celei trecute...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu