Şi-n jur furtună, şi plânset printre umbre...doar chipul i se vedea dincolo de geam, cu ploaia zugrăvindu-i pe obraz dâre adânci, şi durere în picuri. Ar fi căutat spre cer, dacă nu i s-ar fi părut atât de străin şi învolburat. Îşi simţea trupul cu toate păcatele vâlvoi şi apăsarea lor tot mai arzândă. Nici răbdare, nici suspin sau iertare nu o puteau linişti, ofta de parcă zilele toate i se îngrădiseră în cer şi aveau să cadă odată cu ploaia, îngropându-se şi îngropând-o în lutul galben de sub păduri. Privea către pământ şi îşi privea palmele cu tremurul pe care îl ai atunci când te priveşti însângerat şi nu poţi să-ţi fi singur de ajutor. Se simţea vinovată de o atingere parcă, de greutatea palmelor pe care nu de mult le ţinuse într-ale ei. Le pierduse printre alte mii de mâini întinse după ajutor, săgetate de o lovitură vrăjmaşă şi îngropate laolaltă fără jeluire şi spovadă. La început crezuse că va primi întreaga lor putere şi strângerea caldă, dar acum simţea că ea îndură tocmai rana şi sângele lor neispăşit, nevindecat de moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu