Neispăşire

Când nu mai aveam nimic de răspuns la tăcere, îmi întorceam faţa către răsărit. De acolo venea o mângâiere, sau o mustrare, dar niciodată umbră. De la o vreme, nu mai ştiu să îmi întind mâinlie decât spre miazănoapte, de acolo primesc adâncirea tainei, dar nici o vorbă de duh. M-am obişnuit fără cuvinte, fără binecuvântări, încât ceea ce rămâne în urma mea e doar cenuşa unui gând, a căderii mele dintâi.
Aş vrea să retrăiesc primul colaps organic al ideilor mele...să fie ca atunci când nu mai distingeam somnul de veghe, când totul era zbucium, frică. Acum că am trecut de timpurile alea şubrede, şi am ajuns at damn present, trecutul mi se pare simplu, chiar o tentaţie. Sunt curioasă dacă prin puterea de acum aş putea învinge mai uşor ceea ce atunci era de netrecut...Ca la un joc pe computer, la care mi-aş testa reflexele după o pauză îndelungată de training. Oricum, fizic mă simt în stare să depăşesc obstacolele de atunci, dar nu aş mai avea aceeaşi tendinţe de refulare în faţa eşecului...poate chiar sunt opuse acum.
În fine, mă rezum la prezent...unde totul e invers, faţă de cum era atunci.Tiparul iluziilor care mă duc în declin s-a păstrat, doar sensul de reacţiune al ideilor s-a schimbat. Mă împing însămi către nimic, şi îl trăiesc cu fiecare secundă pe care nu o pot stăpâni.
Ispăşirea e încă departe.