Exerciţiu de supravieţuire

Supravieţuiesc doar cu countdown-ul pe desktop: 109 ore rămase, 2 examene şi un teanc consistent de foi de învăţat până vineri la 1.
Sesiunea e un exerciţiu perfect de dezumanizare. După fiecare examen trecut ajungi să te bucuri tot mai puţin, fiindcă îţi pierzi şi puterea de a fi mulţumit de tine Treptat, din ceea ce contezi pentru tine rămâne doar imperativul unei prestaţii mediocre la examen. Nu mai depinde nici măcar de standardele personale, toţi reacţionaţi la fel.

Îi vezi pe toţi buimaci prin cantină, ratând şi masa de pranz fiindcă şi-au îngăduit un sfert de noapte de somn. În sala de examen îşi impun luciditate. Tot ce îi încurajează e faptul că, întorşi în cameră, pot uita tot ce au învăţat câteva nopţi la rând. Nu e prea echitabil schimbul: 15 ceşti de cafea pe 2 ore de meditaţie în mijlocul colectivului.

Primeşti foaia cu subiecte şi nu îţi stârneşte nicio curiozitate. Broşura de examen, fără tortura sigiliului (long die Aglaia !), ţi se pare cam inutilă de la început, dar încerci să o dai în folosinţă, pe seama improvizaţiei de moment - simţi că tot ce ai acumulat în zilele dinainte s-a şters brusc şi că ai rămas cu invariabilă foaie albă şi în minte. Te deprinzi cu opera ta spontană, care de la o vreme nu mai sună atât de fals: proastă, proasă, da-i a noastră!
Predai cu graţie dovada nopţilor tale de pătimire.Trebuie să treci din nou printr-atâtea uşi ca să ajungi în locul căruia i-ai fost încredinţată, în locul în care te simţi ceva mai safe. 'Acvariul' tău adăposteşte acelaşi pat nefăcut de vreo 3 zile, hârtii în teancuri, în evantai, în mototoale şi în coş, Pudding trântit printr-un colţ şi floarea pleoştită pe pervaz. Laptopul, nedormit de vreo săptămână, poartă urmele google-search-urilor tale disperate şi, prin tastatură, firmituri de la grisinele de aseară. Parcă ţi-ar fi foame şi-acum, dar nu mai rezişti până să înceapă masa, aşa că îţi permiţi să aţipeşti fără pedeapsa unui nou piuit de ceas.
Nu se ştie până când dormi, dar odată ce începi să pricepi ce se întâmplă în jur, eşti condamnat la 5 minute de criză/disperare/depresie 'stinsă' cu o Ritter Sport sau cu 5 minute de plâns. Te calmezi în final, şi parcă ţi-a trecut şi foamea şi setea. Te ia dorul...

De Moş Nicolae

Am fost cuminte. Mi-e greu să cred că a venit decembrie, că îl aştept pe Moş Nicolae - pentru prima data cu ghetele nelustruite (fiindcă aici nu e vremea de ghete!). Încă mă complac într-o toamnă târzie, care nu arată a sărbătoare decât în vitrine. Turtă dulce, marţipan, ciocolată şi Glühwein - dulcele nemţesc tradiţional, dar arhi-împrumutat. Numai de la cât ambalaj sclipicios am văzut prin magazine mi s-a tăiat pofta. În schimb, visez la oala cu lapte acru şi la cozonac ca la o ambrozie menită biruitorilor sesiunii.
Darul academic pentru 5 ale lunii a fost 'încetarea' cursurilor şi declanşarea 'reading days' - perioadă de meditaţie şi alinare la umbra cafelei. Biblioteca deschisă până la 2 noaptea şi parcă aş face în ciudă examenelor şi aş sta acolo răsfoind albume de artă sau cărţi bune.
O să îmi placă mai mult şi micul dejun - la orice oră din zi, substituit chiar de cină.
Am reuşit şi performanţa de a putea adormi în orice oră din zi şi din noapte, fie chiar şi pentru numai 5 minute. Nu vreau să mă gândesc dacă voi adormi şi când voi merge cu colinda (câte 2-3 minute la fiecare gazdă), dar să vie ea vreme-aceea...

R.E.M. - Bang And Blame

Eu cu cine sărbătoresc?

Ignorând bilanţul pe luna noiembrie, putem trece la lucruri serioase. Luni, întâi şi multe de pierdut. 20 de zile rămase până acasă, mai uşor de numărat, mai greu de trăit. Iniţiativele propice pentru ziua de azi nu se mai pun la socoteală, că deja au intrat în obscuritatea sesiunii.
Nu îmi place că de la o vreme cam totul se măsoară cu pâlnia. Mai ales încrederea. Dacă n-ai prin prejur un etalon palpabil pentru încredere, te mulţumeşti cu surogate, şi exploatezi la maxim intermediarii. Te sfătuieşti cu tine şi iei decizii care şchiopătează.
M-am(ne-au) privat de dreptul de a sărbători Ziua Naţională prin sustragere de la activităţi academice. Primul 1 Decembrie muncit!...cu râvna femeii de serviciu! Cu mari dezamăgiri, târâş-grăpiş spre zona crepusculară a sesiunii.
Activităţile mele preferate de sustragere de la învăţat sunt, în afară de facebook şi blog, recalcularea traseului spre casă, pentru aprofundare. Până acum, am socotit că drumul din campus până în camera mea va dura peste 20 de ore, all-inclusive(în mare parte datorită călătoriei re-iniţiatice Băneasa-GH, cu escală în Gara de Nord şi, de asemena, datorită orarului de Duminică al Deutschebahn). Având în vedere interludiul stresuitor, voi încerca să nu îmi câştig imunitate faţă de cafea până atunci şi să o pot folosi ca doză de atac pentru măreaţa călătorie. Dacă nu, şi un ceas deşteptător ar fi de folos.
Am descoperit că, de fapt, nu gândul la plecare îmi menajează substanţa cenuşie, ci tendinţa de a gândi mai departe, de a lua supravieţuirea for granted. Dacă e să mă iau după rezultatele precendente ale acestei abordări, pot garanta o reuşită de cel puţin 60%. Deci, îmi voi putea lua la sfârşitul semestrului mutra de student emerit fără să mi se pară că sunt ridicolă. Asta spune, totuşi, ceva.

Gonit

Îţi rămâne mic pasul, asemenea şi durerea, căci te înghite fiecare lovitură. Rămâne puţin din tine. Rămâi puţin la suflet. Gândul ţi se îndepărtează de trup, deşi ţi-l simţi greu şi atârnând pe oase. Nu îndrăzneşti să te alungi îndărăt, fiindcă sensul pierzării e acelaşi, şi, întorcându-te, nu ai face decât să retrăieşti durerea.
Ce nu mai e omenesc, ce ai uitat din vremea ta şi n-ai îndrăznit să legi de pas, nădejdea, te-a smuls din neguri şi te-a frânt. Te-a făcut gând pentru alţii, şi milă de popas pentru călători. Acum te trăiesc ei, în rămăşiţele desăgilor şi în caii obosiţi. Eşti foamete şi pas călit în suferinţă. Eşti lipsă fără dorinţă şi un plâns înecat.
Te mint în gândul lor femei cu marama ruptă de bocet. Le-ai dus copiii cu jale la altar, i-ai făcut jertfă de izbăvire şi ai plătit cu umilinţa. Minţi sucite de plâns te râd şi te suspină, te ard pe brânci şi în sicrie.

My Best Jacobs Day

Îmi pare rău că am lăsat să treacă ziua asta fără să fac observaţii sub proaspăta impresie a momentului. Acum că a trecut o săptămână (deşi nu o să se vadă asta din data postării) pot trăi la rece evenimentele de atunci, aproape comemorativ, aproape straight face. Am ajuns, din nou, să mă bucur de note. Momentan mi se pare stupid, dar având în vedere contextul, parcă n-aş mai fi atât de intransigentă cu propriile bucurii. Am aflat ca am luat 3 note maxime, la 3 cursuri diferite, preferatele mele, de fapt. Ziceam de context...
M-am obişnuit să nu mă mai raportez la alţii când e vorba de performanţă, la fel şi în situaţii practice. Învăţ pentru mine, dar trebuie să ştiu şi pentru alţii. Asta în sensul că ceea ce învăţ nu îmi aparţine mie şi nu îmi va rămâne numai mie. Sunt uneori dominată de informaţie, mă simt inferioară prin faptul că nu voi supravieţui în aceeaşi măsură timpului. Aş putea, în cel mai fericit caz, să aduc ceva nou. Probabil ar fi o constantă care intervenind într-un sistem de referinţă, ar face nemăsurabile toate mărimile(fizice sau mai puţin fizice). Uite, ca şi acum, când zic că nu vreau să îmi raportez performanţa la nimeni şi la nimic. S-ar fi rezolvat foarte simplu dacă în calcularea GPA-ului meu (a.k.a media) aş fi introdus constanta asta ipotetică. Ar fi dat o eroare, care n-ar fi fost 'mai eroare' decât în cazul altora.


Acum realizez că paragraful de mai sus e combinaţia aberantă între euforia trecută a zilei de 19 noiembrie şi sictirul actual, proiectat pe fondul celor două domenii de activitate în care m-am infiltrat(ştiinţe sociale şi literatură) şi al rămăşiţelor mate-fizice din liceu(sau ereditare). Nu pretind dezvoltare multilaterală.

Un alt argument pentru acea fericită zi ar fi fost double-anniversary-party-ul la care am luat parte: lume bună, minţi luminate, conflicte pur intelectuale cu tiramisu şi rămăşiţe de teribilism. Luciditatea nu mi-a fost favorabilă. Aş fi fost interesantă poate dacă aş fi aberat ca acum sau dacă aş fi emis ceva util (nu mi se întâmplă în condiţii de luciditate).

Nu în ultimul rând, a fost o zi foarte zi fiindcă mi-am dat seama de unele slăbiciuni, şi de simplul fapt că e greu să te menţii şi la stadiul de om integru(care aparţine la Z*). Şi o mică răceală te poate târî până în stadiul de transă, până într-atât cât să îţi dai seama că depinzi de multe...
Şi când eşti ignorat poţi trăi bucuria (sadică, s-ar zice) că eşti ocolit sau uitat de cineva, dar totuşi acel cineva întreprinde o acţiune împotriva ta...deci contezi!


Nu ştiu cât contez eu pentru ceea ce voi fi peste o lună-două sau peste câţiva ani. Nu ştiu dacă planul meu cincinal dă doi bani pe cine sunt eu acum. Dar dacă am 'emis' o aspiraţie, chiar şi fără a avea argumente concrete, contează că mintea mea a debitat până acolo.
De exemplu, prin simpla asociere cu personajul unui film (demnă în aceeaşi măsură şi de performanţa unui actor şi de plictisul babelor care croşetează uitându-se la telenovele) m-am văzut şi eu la casa(a se citi 'viaţa', în funcţie de gradul de adâncime al cugetării) mea, peste vreo câţiva ani. M-am întors la ipotezele care mi-ar fi alimentat acel statut : absolventă, cu sau fără lauri, de la o universitate respectabilă, căutând angajatori într-o lume aproape ...007. În acel context m-aş fi văzut ca un roboţel amfibian fără brevet pe invenţie. Încă neadaptat, cu atuuri şi frustrări, cu mecanisme prea complicate ca să îşi poată purta singur de grijă. Încotro o apuc, cu câte cepe degerate valoare?

Presupunând că exerciţiul de formare început acum 3 luni va avea în continuare aceeaşi intensitate, dar şi acelaşi consum nervos, probabil că aş valora o căruţă-două, cu vârf! (de cepe degerate). Dacă interludiile numite vacanţă, plictis sau depresie vor interveni negativ, e sigur că valoarea mea intelectuală va scădea la o coşarcă(pfai ce mi-era de dor de cuvântul asta).
Vorbind de gradul inteligenţă emoţională, n-aş garanta că aceleaşi forţe, aplicate cu aceeaşi intensitate ar duce la rezultate similare. Ar duce, mai mult ca sigur, la confuzie, atâta timp cât s-ar anula reciproc (parţial), pe intervale nedefinite. Dacă roboţelul amfibian ar fi supus unei socializări hibride, probabil că şi-ar demonta singur piesele şi ar pleca! (Nu se ştie cât de mult va evolua tehnica pe parcursul planului cincinal mai sus invocat).
Nici nădejdile mele de bine şi prosperitate pentru următorii ani nu sunt măsurabile. Probabil că respectiva constantă se activează doar în condiţii inactivitate cerebrală. Probabil că mă voi simţi mai în siguranţă dacă am să privesc doar la câteva zile/luni înainte, atât cât poate vedea roboţelul fără ochelari. Acum văd 24 de zile până la vacanţă, văd o sesiune, văd cam 10 nopţi nedormite, dar şi Sărbătorile. Parcă aş aţipi puţin până atunci, dar mi-e că vine moş Nicolae peste vreo 10 zile...

Refugii

Învăţ. Nu tot timpul în scopul pentru care am venit aici, ci pentru înţelegerea unor lucruri mărunte care ar putea însemna...salvarea. E atât de obositor să fugi de tine prin locuri pe care nu le cunoşti încă bine, printre indicii false ce te-ar putea pierde.
Pentru asta există refugii, un fel borne kilometrice care îţi dau speranţa că drumul ales nu e unul greşit.
Pentru asta există învăţături în lucruri mărunte.
Le-aş pune pe toate într-un ghid, pe care, însă, nu ştiu cât de des l-aş folosi mai departe. Sunt lucruri care o dată învăţate, nu merită trăite la fel, ci redescoperite. Ca mersul pe bicicletă.
De curând am învăţat (sau reînvăţat) să patinez. Dacă aş fi fost singură pe patinoar, m-aş fi simţit mult mai nesigură, dar privindu-i am prins curaj. Era ceva tânăr în privirea tuturor - mulţumirea de a şti treptat ceva nou, de a redescoperi. Starea intermediară între 'a şti' şi 'a învăţa' îmi dă tot timpul senzaţia unui urcuş controlat, îmi dă siguranţă. Poate chiar aş vrea să uit să patinez până data viitoare...
Mai de curând am încercat să cad: 'Încercat', cu sensul de ceva nou.'Cad', cu sensul de buf!. Am fost imediat supărată pentru neatenţie, pentru grabă, dar mi-am dat seama că se putea mult mai rău. A fost doar o atenţionare blândă, prin care mi-am putut exersa calităţile de autoterapeut, să zicem.
Mai sărbătoresc şi oamenii, şi...îmbătrânirea lor. Implicit pe a mea. Îmi aduc aminte de aniversările mele, de fiecare stare a fiecărei noi vârste. Nu îmi place să cred că la anul pe vremea asta o să am alt prefix. Mă bucur că sunt încă printre cei mici, că sunt freshman, dar prevăd o schimbare de atitudine la anul prin septembrie...la vremea când o să înceapă a plânge bobocii.
Dintre toate aşa-numitele refugii, somnul rămâne în fruntea listei. Mă amăgesc cu antidot brazilian, dar când rămân cu datorii mari faţă de pernă, devine nasol.
Îmi merit şi eu sfertul de vis, şi dorul de gând.

Full life

Dacă tot s-a terminat sesiunea de midterms, mi-am permis ....treacă de la mine!...o hyper-relaxare de weekend. După prestaţia de joi, la mate, şi cea de sâmbătă, la germană, am simţit nevoia de a ieşi în lume (a se citi "la-clătit-ochii-prin-vitrine"), şi n-am fost deloc dezamăgită de alegere. Poate doar puţin: inflaţia prematură de marafeturi pentru Crăciun, de ornamente, de moş crăciuni consumă câte puţin din adevăratul Crăciun. Dar, dacă privesc altfel, sărbătoarea şi vacanţa chiar se apropie, încât, chiar acum când scriu AMR-ul arată 999 ore până la acceleratul 1653.
Petrecerea aniversară de sâmbătă noaptea "s-a lăsat cu delta":lume pe care nu am vazut-o vreodată prin campus şi-a făcut apariţia din negurile sesiunii, petrecând în stil mare şi ... multicultural. Până acum 2 luni şi ceva mi se părea de neimaginat o "horă"pe RnB, jucată de toate rasele pământului (fără pieile roşii!); acum nu mi se mai pare...
Se pare că sub influenţa etililor, exponenţii tuturor culturilor reacţionează la fel: supralicitarea cu bere, lichioruri, chestii tari şamd. i-a făcut pe toţi mai...open-minded şi mai sociabili, sub diferite manifestări.Una extremă a fost o amnezie temporară care să te facă să uiţi engleza şi să începi să zici că vrei acasă pe limba ta. Toate acestea s-au întâmplat până la răzvrătirea vecinilor care ne-au convins doar să mutam petrecerea la "The Other Side" sau, după posibilităţi, în camere private. Atmosfera dictată de ritmuri techno (aşa se zice?) sau hip-hop m-a ţinut pe ring până pe la 3 jumate.
Speram să găsesc în cămăruţa mea un surogat de atmosferă familială, linişte, un ceai şi un dush fierbinte. Primul pas făcut peste prag m-a lăsat straight face. La "noi"(că estem două) în apartament se fuma shisha/narghilea, cu acordul colegei şi cu prezenţa extraordinară a doi dintre sărbătoriţii de la party. N-am acţionat pe principiul "ordine, disciplină şi rigurozitate", dar am calmat spiritele, deja îmblânzite de tiutun, cu un exerciţiu de diplomaţie.
Epilogul poveştii de ieri se extinde până în momentul de faţă: duminică, 10 ore de somn, cu pauze de bun simţ, pentru mâncare şi vorbit acasă. Colega, trezită din euforie, era gata să-şi facă sepuku dacă nu o iertam pentru cele întâmplate în zori. Am iertat-o,că altfel îi faceam eu voodoo. Încă o serată cinematografică mi-a ruinat iniţiativele măreţe pentru teme şi bună organizare a săptămânii. În schimb, am văzut Bankok Dangerous (Cage în rol de semi-Bond) şi Dirty Dancing 2 (normal, pe 1 nu-l văzusem) într-o atmosferă cozy cu iz de vacanţă...Ce să fac dacă n-am fost acasă de hram?!

martina topley bird, baby blue