Zilele se adună odată cu toamna, şi tot ce văd în urma mea e urma orelor trăite în afara de mine însămi. Trec şi eu. Am împlinit ieri 19 ani, 6940 de zile de viaţă - a viable die-able age!
Nu am cutezat să scriu despre mine chiar ieri, deşi a fost o zi foarte plină pentru mine, worth remembering pe blog.
Despre anii aceştia voi ştii să vorbesc "de bine" doar atunci când încă pe atâţia se vor aduna. Acum îmi sună ciudat. Nici 18, pragul în care eşti adult cu acte, nici 20, să zici că ai prefix nou. Nimic în afară de 1 şi el însuşi nu-l împart-19 e o trădare a adolescenţei, o mască falsă a responsabilităţilor de adult. O vârstă la care nu simt altceva decât că mă ascund în continuare de mine. Am simţit emoţia a ceea ce toţi numeau "ziua ta", am căutat poate prea adânc motivele unei adevărate bucurii şi am rămas indiferentă faţă de lucrurile mărunte care îmi erau atât de dragi.
Aniversarea s-a măsurat în număr de urări mai mult sau mai puţin sincere, în mofturi tolerate şi mici surprize. Totul a început chiar de la ora când am văzut lumina ...nopţii, fatidicul 12!
Mişcare mare pe hol, uşi trântite din minut în minut (cel puţin!). What, my feather, was happening? Bătaie în uşă. Supranumita "Ombilico-del-mondo" îmi spune că iese fum din bucătărie şi să merg să văd ce se întâmplă.
[...]
Suflu toate lumânările odată, după bine-meritata dorinţă. Lumânările erau în tort, şi nu de la ele ieşea fumul. Mi-au cântat 13 necunoscuţi "Happy Birthday!" şi m-am simţit aproape de toţi cei dragi.Nu mi-a lipsit nici "La mulţi ani!"-ul tipic. Evident că am fost foarte surprinsă de gestul lor, şi nu-mi puteam reveni din şoc nici după ce am dat gata tortul (împreună!). Am mai zăbovit prin cameră mult după miezul nopţii, îngrijorându-mă pentru prestaţia la cursurile de dimineaţă.
Eu zic că m-am descurcat onorabil la testul de mate, de la ora 8, în schimb, mi-am permis să dau skip unui curs de la prânz, aceasta fiind şi prima tentativă de sabotaj al conduitei academice, pe care am întreprins-o.
Ziua mi-a adus mult soare printre jaluzele, aproape ostentativ faţă de vremea de acasă. O toamnă aproape stridentă se agaţă prin stejarii din curte. Încă nu cutez să mă apropii de castan. E o durere prea amară în frunzele şi în fructul lui.
Am aşteptat seara în frământări, cu gândul plecat la ce va fi, cu teama că mă voi împiedica din nou de mine.
Am suflat în lumânări, pentru a doua oară, fără a trişa: de data asta aveam în preajmă, urători de "La mulţi ani!" mult mai plauzibili: aproape prieteni. Mi-au fost alături la toate semi-gafele serii de 25 septembrie, mi-au cântat (în strună), mi l-au botezat pe Matthijs. (photos and explanations coming soon!).
La câteva ore după miezul nopţii, când lumea a plecat să-şi găsească pătuţul, mi-am dat seama cât de mult ne-a fost afectată bună dispoziţia de cursurile de a doua zi, dar mai ales de oboseala acumulată în (deja!) 4 săptămâni de studenţie.
Îmi dau seama că I. are dreptate când zice că am devenit "un fel de zombi", după prima lună de şcoală. Atâtea tendinţe extreme ni se îngrămădesc pe cap: somn- de la 3 la 7 am, învăţat sau teme 5-6 ore înainte de nani, orar degenrat pe tot parcursul săptămânii. Râsu-plânsu îşi găseşte cea mai bună aplicabilitate în viaţa de student. Nu vreau să îi descurajez pe ex-colegii care încep luni sau miercuri facultatea, dar ...cam aşa e, cel puţin la mine.
Weekend-ul va trece cât ai zice ISS (n.r integrated social sciences), lăsându-ne pe toţi cu gustul dulce-amărui al unor mărunte bucurii epuizate.
Dar încă e vineri...
Nu am cutezat să scriu despre mine chiar ieri, deşi a fost o zi foarte plină pentru mine, worth remembering pe blog.
Despre anii aceştia voi ştii să vorbesc "de bine" doar atunci când încă pe atâţia se vor aduna. Acum îmi sună ciudat. Nici 18, pragul în care eşti adult cu acte, nici 20, să zici că ai prefix nou. Nimic în afară de 1 şi el însuşi nu-l împart-19 e o trădare a adolescenţei, o mască falsă a responsabilităţilor de adult. O vârstă la care nu simt altceva decât că mă ascund în continuare de mine. Am simţit emoţia a ceea ce toţi numeau "ziua ta", am căutat poate prea adânc motivele unei adevărate bucurii şi am rămas indiferentă faţă de lucrurile mărunte care îmi erau atât de dragi.
Aniversarea s-a măsurat în număr de urări mai mult sau mai puţin sincere, în mofturi tolerate şi mici surprize. Totul a început chiar de la ora când am văzut lumina ...nopţii, fatidicul 12!
Mişcare mare pe hol, uşi trântite din minut în minut (cel puţin!). What, my feather, was happening? Bătaie în uşă. Supranumita "Ombilico-del-mondo" îmi spune că iese fum din bucătărie şi să merg să văd ce se întâmplă.
[...]
Suflu toate lumânările odată, după bine-meritata dorinţă. Lumânările erau în tort, şi nu de la ele ieşea fumul. Mi-au cântat 13 necunoscuţi "Happy Birthday!" şi m-am simţit aproape de toţi cei dragi.Nu mi-a lipsit nici "La mulţi ani!"-ul tipic. Evident că am fost foarte surprinsă de gestul lor, şi nu-mi puteam reveni din şoc nici după ce am dat gata tortul (împreună!). Am mai zăbovit prin cameră mult după miezul nopţii, îngrijorându-mă pentru prestaţia la cursurile de dimineaţă.
Eu zic că m-am descurcat onorabil la testul de mate, de la ora 8, în schimb, mi-am permis să dau skip unui curs de la prânz, aceasta fiind şi prima tentativă de sabotaj al conduitei academice, pe care am întreprins-o.
Ziua mi-a adus mult soare printre jaluzele, aproape ostentativ faţă de vremea de acasă. O toamnă aproape stridentă se agaţă prin stejarii din curte. Încă nu cutez să mă apropii de castan. E o durere prea amară în frunzele şi în fructul lui.
Am aşteptat seara în frământări, cu gândul plecat la ce va fi, cu teama că mă voi împiedica din nou de mine.
Am suflat în lumânări, pentru a doua oară, fără a trişa: de data asta aveam în preajmă, urători de "La mulţi ani!" mult mai plauzibili: aproape prieteni. Mi-au fost alături la toate semi-gafele serii de 25 septembrie, mi-au cântat (în strună), mi l-au botezat pe Matthijs. (photos and explanations coming soon!).
La câteva ore după miezul nopţii, când lumea a plecat să-şi găsească pătuţul, mi-am dat seama cât de mult ne-a fost afectată bună dispoziţia de cursurile de a doua zi, dar mai ales de oboseala acumulată în (deja!) 4 săptămâni de studenţie.
Îmi dau seama că I. are dreptate când zice că am devenit "un fel de zombi", după prima lună de şcoală. Atâtea tendinţe extreme ni se îngrămădesc pe cap: somn- de la 3 la 7 am, învăţat sau teme 5-6 ore înainte de nani, orar degenrat pe tot parcursul săptămânii. Râsu-plânsu îşi găseşte cea mai bună aplicabilitate în viaţa de student. Nu vreau să îi descurajez pe ex-colegii care încep luni sau miercuri facultatea, dar ...cam aşa e, cel puţin la mine.
Weekend-ul va trece cât ai zice ISS (n.r integrated social sciences), lăsându-ne pe toţi cu gustul dulce-amărui al unor mărunte bucurii epuizate.
Dar încă e vineri...
Un comentariu:
Nu ştiu de ce îţi urez, întotdeauna, "la mulţi ani" cu întârziere. Spre să nu te superi; ştii de mult că la mine, întârzierea e second-nature. Deci, 19; să ne vedem la 91! Ce să-ţi urez... succes, sănătate, bucurii şi carpe diem!
Trimiteți un comentariu