Spre sărbători

Uneori, bucuria vine din răsplată sau din har, dar se întâmplă ca o clipă fericită să vină din suferinţă, din răscumpărarea ei. Am purtat deplinătatea acestei zile până la apus. Simt că Sfintele Sărbători se apropie, simt că mă fac părtaşă lor, deocamdată prin pregătiri...culinare, de excursie, de visare...
Roadele au fost cât se poate de vizibile şi de apetisante. S-a frământat foarte greu cozonacul, dar a crescut şi s-a rumenit frumos('uriaşii mei' au să fie tare buni!). Pasca a fost puţin frustrată de succesul anterior şi s-a cam dezasamblat. Nu-i nimic, îi trece!
Anul asta am vopsit doar ouă roşii, nu tare multe, că nu o să le placă să fie cărăbănite 1200 km.

Am promis solemn că o să iau toate bunătăţile 'esenţiale' cu mine, atât cât să simt împreună cu cei dragi că sărbătorile sunt oriunde 'ca acasă'. Sper să termin într-un final să-mi fac bagajul, şi să-mi pun în ordine toate resursele de energie.
Pe curând! Pregătiţi lumina sărbătorilor în pace şi în împăcare, aşteptaţi bucuria Învierii cu inimă curată.

Plâns şi cântec

Am adormit o clipă şi ţi-am lăsat în urmă alintul. Am zăbovit deasupra ploii şi i-am zis să te dezlege de cântecul pe care mi-l îngâni noapte de noapte. Nu m-am plictisit să-l aud, dar , ştii, uneori mi se pare că glasul ţi-e prea străin. Nu ştiu să-ţi ascult respiraţia, dar mă poticnesc odată cu tine în notele grave. Mi-ar plăcea să te văd plângând la fiecare semiton. Îţi stă bine plângând, mai ales pe braţele mele. Dacă n-ai veni la mine să te mângâi atunci când plângi, poate aş uita iertarea, aş uita să mai fiu îndurătoare...Uite, aseară, fiindcă n-ai venit, mi-am plâns de milă şi nu m-am iertat. Mi-a fost greu să-mi cumpăr somnul. Nu mi l-au dat decât în schimbul unei ploi.
Să vii diseară, va fi senin şi mă voi fi iertat.

Iar plouă

N-aş fugi de ploaie, nici măcar sub umbrelă, dar parcă e aşa frumos să priveşti totul de dincolo de geam. Chiar verdele e mai sincer cu ochii, şi cerul mai simpatic sub fulgere.

I-ascultaţi!
Brandi Carlile - What Can I Say

Din întuneric

Scut şi păgânătate vâna dreptatea-n bolţi
Iar ei priveau orbi la răsărit. În sorţi
nu-şi mai clădeau decât nisip şi lujer.

Proptite-n cer şi-n creste
Tulpinile orbilor se rupeau
Lăsând să li se vadă de-aproape durerea,
Ultima spovadă înainte de Amin.

Cerşeau încă lumină în globuri de aramă
Pe care să le poarte în stihuri şi pe geană,
Rotunde-n sfera nopţilor poveri.

Se împiedică un gând de furtună:
pământul îngână şăgalnic din umbre
Iar pleoapele se-ngroapă-n nisip
Cu vederea opală.

În timp, lumina se scaldă - rânjind
celor ce n-au ascultat şi-au lovit
în durerea verde a ochiului umed.


Orbii freamătă în cercuri sub poveri
Ating zorile apoi şi le aştern sub tălpi-
Îi leapădă puterea.
Suspină printre raze.

Oglinda se descoperă şi sub ea ascuns
Stă gândul tulbure ce-nchipuia răpus
Un ochi imens fără vedere.

Călcând peste raze, orbii cad în oglindă
Se-nghit de ochiul rece nevăzut
Îl spintecă din unghii şi din carne.
Şi-l fac pământ.

Au viaţă în astrul ce i-a pironit pe sferă
Îl vindecă de raze şi de scut – Uitară
că l-au avut fărâme în sânge şi în coaste.

Răsplata

Aveai atunci destule tristeţi ca să mai priveşti către alţii, dar ţi-ai păstrat şi pentru ei chipul de blândeţe. Ai tăgăduit la început că aş fi prin preajmă atunci când îţi aduni apusurile, dar le-am zărit pe toate numai dintr-o geană. Îmi cereai doar să te învăţ seninul, acum îmi ceri plânsul. Crezi că-ţi şade aşa de bine înlăcrimat? În ochii lor nu vei rămâne decât umbră, căci nimeni n-are timp să-ţi urmărească 'eşecurile artistice', nimeni nu le-ar înţelege ca virtuţi.
Ai şezut destul printre stânci şi nu le-ai îmblânzit aşa cum promiteai la început. Ştiam că îţi va fi greu, dar nici nu te-am lăsat să renunţi. Încercarea ţi-a fost stearpă, nu şi gândul. De când stai dinaintea mea şi nu vrei să-ţi ridici faţa de la pământ, văd că respiri tot mai greu. Ţi se împietreşte suflarea, dar nu te ştiu pregătit de plecare. Renunţi acum, când apusul e atât de strălucit, şi vederea atât de înaltă? Mai lasă, îndură şi geana zorilor de mâine, apoi ridică-te să-ţi iei răsplata...

Maraton statistic

Zi de mare alergătură, 1200km cu maşina, 2 revederi foarte speciale, cam 23 grade căldura(mă gândesc ce-o să fie la vară), mult somn pe maşină, penibil de puţin chef de shopping, cam 5 km de alergătură pe jos, prea puţin tupeu pentru Bucureşti.
Vroiam să mărturisesc aici un episod care mi-a reţinut atenţia pe tot parcursul drumului de întoarcere. Simt însă, că nu pot descrie decât într-un mesaj cu conţinut explicit ceea ce am simţit atunci, şi asta ar însemna să-mi spulber mie plăcerea rememorării(nu cred că strică puţin egoism) Atât pot spune, e vorba de o întâmplare repovestită mie, la care am luat parte, şi care a sunat mai frumos povestită decât întâmplată(sau, poate vroiam doar un bis, şi mi s-a părut)....de la ea trecuseră cam 6846 ore.

Cam aşa ar suna o melodie de atmosferă pentru maratonul de azi:

Nouvelle Vague - A Manner of Speaking

Prima replică - un an

Ai uneori senzaţia că un chip pe care abia l-ai zărit îţi e cunoscut de o viaţă, şi, pe măsură ce ajungi să-l cunoşti cu adevărat, apare sentimentul că aveţi de mult ceva în comun. Mi s-a întâmplat şi mie să privesc chipuri pe care le-am asociat aproape instantaneu unui cântec, unui parfum, unei culori, după care am început să mă gândesc intens la ceea ce a determinat acel coup de foudre. De obicei, schimbul de priviri e atât de violent, încât îmi iau în serios poziţia şi mimica de interlocutor. Răspund şovăielnic, plecând capul sau uitându-mă în altă parte, dar totuşi îngădui gestul de a face cunoştinţă şi chiar un schimb banal de replici. În linii foarte vagi, aşa arată o primă conversaţie, dar unele elemente ce ţin de feed-back nu sunt întotdeauna sincrone.
S-a putea ca privirea pe care o cauţi în mulţime să rămână nestingherită, să te ignore sau să nu aibă încredere în ea. Ocheadele se opresc pentru o zi-două, dar aproape inevitabil de izbeşti de aceeaşi culoare opalină de verde sau castaniu, care peste noapte devine mai intensă în mintea ta.
Când o revezi, parcă o ştii de mult, şi chiar prinzi curaj să-i vorbeşti. Eşti ridicol la primele vorbe; vezi că omul din faţa ta e aproape cel pe care tu îl credeai genial, dandy sau poet, dar că e mult mai simplu în purtări şi vorbe. Conversaţi sub o politeţe mimată, va luaţi 'datele de contact', vă salutaţi ceva mai familiar spre sfârşit şi, întorcându-ţi privirea, gândeşti la cea mai stupidă replică pe care ai emis-o în timpul dialogului.
Deja cuvintele au spulberat jumătate din supoziţiile pe care le-ai făcut despre el: se pare că nu îi mai stă atât de bine verdele şi că nici n-ar asculta cu prea mult patos Radiohead. Dar l-ai privit 5 secunde în ochi şi l-ai auzit zâmbind...E destul ca să poţi spune că peste un an îl vei fi iubit, îl vei fi văzut plângând pentru tine şi nu vei fi ştiut să-l mângâi îndeajuns pentru nopţile voastre de tăcere.